”A fost odată ca niciodată, într-o pădure
oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Buburuza și licuriciul s-au
îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au
dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța
pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o
frunză… Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de
mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure
și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza
dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul
mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că
licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare
crenguță, dar nu a găsit-o. Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea
că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se plimba
licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit
furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus: - Licuriciule, poate dacă AI
STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar
întoarce la tine. -Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist,
încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!” De cele mai multe ori, tristețea și panica ne
copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem
să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem
valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne
considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de
nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în
apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama)
să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
Nu uitați: CEL MAI MARE
DUȘMAN AL OMULUI ESTE EL ÎNSUȘI!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu