Privirea ta nu ma va gasi nicaieri.

 Iata ce-ti aduce scrisoarea mea.

Nu ma tem nici de zambetul tau, deci nu ma tem de nimic.

Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei, fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut.

Privirea ta nu ma va gasi nicaieri.

Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde.
Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.

Sufletul meu si-a pierdut sufletul copilariei.

Sti sa asculti? Auzi vantul la fereastra?

Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara?

Sti ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic?
Sunt pe acolo si intr-acolo; o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund..

Ramas-bun.
Ma numesc numai Lorelei.
Legenda spune ca am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragoste de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear.

Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre:

numai ghimpi curbi ce-au incununat odata fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matase al curcubeului. Cu el imi incing mijlocul si ma duc…

Ionel Teodoreanu – Lorelei