Ne regasim deseori pe noi insine in
momentele in care stim ca avem puterea de a privi dincolo de ceea ce oamenii
din jurul nostru vad in propria fiinta si in momentele de dezvoltare personala in
care stim ca suntem mai mult decat ceea ce aratam ca suntem. Cumva, ne mintim
spunandu-ne ca facem asta ,,de dragul celorlalti”, de dragul de a pasi monoton
alaturi de ceilalti cand, de fapt, visul nostru este de a trece prin viata
dansand pe varfuri.
Desi
nu era printre cei mai buni la matematica din clasa sa, un copil a reusit sa
rezolve o problema la un test pe care doar cei care dirijau universul numerelor
au reusit sa o rezolve. Intrebat de profesorul sau cum a reusit sa faca acest
lucru, copilul a raspuns ca a rezolvat problema de acasa si i-a fost usor sa
faca acest lucru si la test. Totusi, acest lucru nu era adevarat. Privind in
urma, adultul care era candva acel copil a afirmat: ,,Imi era rusine ca m-am
descurcat.”
Acesta
este doar unul dintre miile de exemple cu care fiecare dintre noi se confrunta
in fiecare zi. Suntem deseori incapabili sa recunoastem in fata noastra ca
excelam intr-un anumit domeniu, ca suntem atat de isteti incat gasim solutii
neconventionale la vechi probleme, ca avem privirea de ansamblu a unei situatii
pe care altii nici nu o vad.
Pe
langa faptul ca nu avem puterea personala necesara
de a ne recunoaste propriile merite, in anumite situatii ne mai simtim si
vinovati pentru ca am reusit sa fim buni. Toata joaca asta de-a puterea
neconstientizata si modestia de necuprins ce o insoteste ne determina sa fim de
fiecare data proprii dusmani. Iar in momentele in care ceilalti se mandresc
pentru ca pur si simplu au fost capabili sa faca un anumit lucru, noi sapam si
mai adanc in propria groapa, pe de o parte pentru ca ii invidiem pe ceilalti ca
au avut puterea sa recunoasca asta, iar pe de alta parte pentru ca noi nu am
afisat ce era de afisat la momentul oportun. Ba mai mult, incepem sa ii
catalogam pe ceilalti drept egoisti sau narcisisti, cand, de fapt, ei doar
si-au afirmat propriul adevar.
Astfel,
luminoasa floarea care isi intindea petalele incepe sa se ofileasca din cauza
unui nou regret. Iar mai tarziu, ne putem lauda cu o colectie de nepretuit,
reeditata si revizuita de regrete.
In
interiorul nostru, ceva alege mereu sa complice lucrurile. Cand reusim sa facem
o fapta buna si cineva ne multumeste, nu ar fi mai simplu sa spunem doar ,,Cu
placere” in loc sa dam mii de explicatii legate de conjunctura sau intamplarea
care ne-a ajutat sa fim de folos celorlalti? Cand cineva ne spune ca avem o
fata expresiva nu ar fi mai usor sa multumim in loc sa incepem sa ne numaram
cosurile in fata lor? Sau cand cineva ne admira rabdarea, de ce noi ne grabim
sa le dam exemple de cat de repeziti suntem cateodata?
Cand
eram in liceu, am avut cea mai mare nota la olimpiada de engleza. A trebuit sa
verific lista cu notele de cateva ori, sa ii pun si pe altii sa o verifice si
chiar sa ma intreb daca nu cumva era vreo greseala la mijloc ca intr-adevar am
avut cea mai buna lucrare dintre toti.
In
momentul in care invatam sa ne acceptam succesele, cred ca ii uram bun venit
acelei parti din noi care astepta de multa vreme sa fie strigata de noi: respectul de sine.
Acesta are o voce atat de slaba, ragusita chiar, incat ar trebui sa facem cu
adevarat liniste in noi insine pentru a o auzi.
De
ce ne este teama cu adevarat sa ne afisam puterea personala? Obisnuiti sa traim
in relatii de dependenta,
ne temem ca exprimarea autenticului sine ii va determina pe ceilalti sa ne
respinga sau sa se indeparteze de noi. Din dorinta de a apartine in continuare
celorlalti, ne tradam pe noi insine. Asa cum insusi versul o spune ,,Am cucerit
lumea, dar mi-am pierdut sufletul” (Morcheeba), confortul de a ramane pe buzele
celorlalti ne determina sa ne inchidem usa noua insine.
Facem
acest lucru de parca ne e mila sa le aratam celorlalti ca suntem mai buni decat
ei…Fiind insetati de dorinta de a fi apreciati de ei, uitam ca in cele din
urma, noi suntem proprii judecatori...
Andreea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu