Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă.

 

― Atunci, pentru ce trebuie să-mi ascult inima?

― Pentru că niciodată nu vei reuşi s-o faci să tacă. Şi chiar dacă te prefaci că nu asculţi ce spune, ea va sta în pieptul tău repetînd mereu tot ce crede despre viaţă şi lume.

― Şi dacă e înşelătoare?

― Înşelăciunea este o lovitură neaşteptată. Dacă îţi cunoşti bine inima, niciodată nu va reuşi asta. Pentru că tu îi vei cunoaşte visele şi dorinţele şi vei şti ce să faci cu ele. Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculţi ce spune. Pentru ca niciodată să nu vină o lovitură pe care n-o aştepţi.

Flăcăul continuă să-şi asculte inima în timp ce străbăteau deşertul. Începu să-i cunoască şiretlicurile şi trucurile şi începu s-o accepte aşa cum era. Atunci flăcăului nu i-a mai fost frică şi n-a mai vrut să se întoarcă, pentru că într-o seară inima îi spuse că era mulţumită. "Chiar dacă eu mai cîrtesc puţin", îi spunea inima, "o fac pentru că sînt inimă de om, şi inimile oamenilor aşa sînt. Le este teamă să-şi împlinească cele mai îndrăzneţe visuri, pentru că li se pare că nu merită sau că nu vor reuşi. Noi, inimile, murim de frică numai la gîndul unor iubiri care dispar pentru totdeauna, la clipe care ar fi putut să fie bune şi n-au fost, la comori care ar fi putut fi descoperite dar au rămas pentru totdeauna îngropate în nisip. Pentru că atunci cînd se întîmplă aşa ceva, suferim îngrozitor." ― Inimii mele îi este frică de suferinţă, îi spuse flăcăul Alchimistului într-o noapte cînd priveau cerul fără lună. ― Spune-i că frica de suferinţă este mai rea decît suferinţa însăşi. Şi că nici o inimă nu a suferit cînd a plecat în căutarea visurilor ei, pentru că fiecare moment de căutare este un moment de întîlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia. "Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire", îi spuse flăcăul inimii lui. "Cît mi-am căutat comoara am avut numai zile luminoase, pentru că ştiam că fiecare oră făcea parte din visul de a o găsi. Cît am căutat comoara, am descoperit pe drum lucruri pe care niciodată n-aş fi visat să le întîlnesc dacă n-aş fi avut curajul să încerc lucruri imposibile pentru păstori." Şi atunci sufletul lui se potoli pentru o întreagă după-amiază. Noaptea, flăcăul dormi liniştit şi cînd se trezi, inima începu să-i povestească despre Sufletul Lumii. Îi spuse că omul fericit este omul care îl poartă pe Dumnezeu în sine. Şi că fericirea putea fi întîlnită într-un simplu grăunte de nisip din deşert, aşa cum îi spusese Alchimistul. Pentru că un grăunte de nisip este un moment al Creaţiei şi Universului i-au trebuit mii de milioane de ani ca să-l creeze. "Pe fiecare om de pe faţa Pămîntului îl aşteaptă o comoară undeva", îi spuse inima. Noi, inimile, obişnuim să vorbim puţin despre aceste comori pentru că atunci oamenii nu mai vor să le găsească. Vorbim despre ele numai copiilor. Apoi lăsăm viaţa să-l îndrepte pe fiecare spre destinul său. Dar, din nefericire, puţini urmează drumul care le este trasat, adică drumul Legendei Personale şi al fericirii. Ei cred că lumea este un lucru ameninţător, şi de aceea lumea chiar devine ameninţătoare. "Şi atunci noi, inimile, vorbim din ce în ce mai încet, dar nu tăcem niciodată. Şi evităm ca vorbele noastre să fie auzite: nu vrem ca oamenii să sufere pentru că nu şi-au urmat inimile." ― De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele? îl întrebă flăcăul pe Alchimist. ― Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere. Începînd din ziua aceea, flăcăul şi-a ascultat inima. I-a cerut să nu-l mai părăsească niciodată. I-a cerut ca, atunci cînd se depărta de visele lui, inima să-i bubuie în piept şi să-i dea semnalul de alarmă. Flăcăul a jurat că de cîte ori va auzi acest semnal, avea să-l asculte.

Alchimistul

PAULO COELHO

sursa:http://eulinterior.blogspot.ro/