Octavian Paler-Poem de iubire

– Venus din Milo-

Undeva in urma noastra trebuie să fie o insula unde pasarile ţipă ca la începutul lumii şi oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie descoperă arta desenînd cu degetul pe nisip conturul umbrei iubitului ei. Undeva in urma noastra trebuie sa existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor rănilor, trebuie sa existe un cuvînt cu care am putea mărturisi totul, sau trebuie sa existe o tăcere egală cu toate cuvintele. Trebuie sa existe o apă limpede  care nu se umple de sînge cînd ţipă o pasare sau
ne aducem aminte, trebuie sa existe o apă limpede de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe maini şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,
fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd, uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine şi faţă de alţii. Dar unde este această insula,
domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti n-aţi aflat decît că “a spera înseamnă aproape a trăi”?
Unde este această insula dacă nu în noi înşine?
“Le péché c’est le Grec”, ziceaţi dumneavoastră înainte de asta. Adică vina noastră este aceea de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat
şi admirat pe Venus din Milo?

Nu, domnule Gauguin,povestea dumneavoastră mă călăuzeşte de fapt
spre concluzia că după atîtea secole şi atîtea greşeli,după atîtea speranţe şi atîtea amînări, nu mai trebuie să căutăm fericirea decît lîngă mîinile noastre.

Nu-i putem cere artei să se întoarcă înaintea cuvintelor şi dacă într-o dimineaţă pasarile vor trece pe ţărm ameţite de soare şi nimeni nu va mai spune despre ele decît că sunt nişte pasari ameţite de soare şi dacă într-o zi valurile vor lăsa pe nisip nişte urme ciudate şi nimeni nu va mai spune altceva despre ele decît că valurile au lăsat pe nisip nişte urme ciudate,
atunci uitaţi-vă bine la trupul Tehurei,poate veţi descoperi în flacăra arămie o zeiţă de marmură recăpătîndu-şi din cele două braţe pierdute un braţ pentru a desena, imitîndu-i pe oameni,conturul umbrei iubitului ei,
chiar fără să ştie ce-i arta.