Cand ochii coboara si
pleoapele incep sa isi incetineasca ritmul lor firesc, apare pe nesimtite
trecutul. Blestemul ei, ca de altfel, al multor altora, era de a-si aminti...de
prea multe ori. Iubise si pierduse. O poveste prea rasuflata si comuna pentru a
mai starni mila, intelegerea sau solidaritatea cuiva... chiar si a prietenilor.
Insa, ce poti face oare atunci cand tu nu poti lupta ca altii? Ea stia
raspunsul: trebuia sa te prefaci.
Universitate. Cativa tineri coboara la
metrou si se indreapta spre peronul din stanga. Vorbesc, rad zgomotos, insa
trecatorii putini de la acea ora sunt prea prinsi in gandurile lor pentru a le
mai auzi sau simti entuziasmul. Aproape ora 14.00. Zgomotul sacadat al scarilor
rulante se aude incet, calm, netulburand linistea nefireasca de la metrou.
Cativa pasi ce coboara si tusea unui bolnav pe trecute.
Monitoarele agatate prea sus merg in van. Oameni rasfirati, ocupati cu
stirile ziarelor, povestile cartilor sau ranile sufletului. Se ignora, desi
stau de minute bune in asteptarea metroului aflat in intarziere.
Jos, pe o banca, o tanara sta cuminte cu privirea pierduta
undeva in van. Dupa un timp se desprinde din amorteala dulce amara si incepe sa
isi masoare degetele lungi, un pic carnoase, dar fine. Impartaseste si ea
apatia celorlalti, dar altfel, intr-un mod mai resemnat, mai calm si mai
dureros. Nu pare grabita si nici deranjata ca ceasul de la capatul
peronului indica deja 15 minute de la trecerea ultimului metrou. Priveste in
jurul ei, ofteaza lung, de parca aerul din plamani nu ii mai este suficient si
se rezeama din nou de spatarul scaunului rosu.
Parul i se misca usor, iar aerul rece pe care incepeau sa il simta toti
trecatorii ii determinara sa se ridice si sa isi inchida pentru cateva clipe
ochii, cartea sau inima.
Metroul sosi, incetini si tiuitul usilor rasuna dincolo de scari. Era
momentul trecerii: cand usile se deschideau si oamenii faceau schimb de vise,
rani sau ganduri, cand clipele de zbucium sau liniste luau sfarsit si in cateva
minute reveneai la suprafata, inaintand tacut si mecanic prinre ceilalti
trecatori.
Exista ceva ciudat in metrou: poate lumina alb galbuie, scaunele albastre
si adierea rece a aerului conditionat. Ele, sau pur si simplu pasagerul din
fata ta te determinau sa te scufunzi in ganduri sau sa privesti pe geamul negru
ce de fiecare data iti arata cruda, obisnuita, intotdeauna adevarata realitate:
pe tine.
Tanara urca si ea intr-un astfel de metrou care circula cand si cand in
statii neprevazute. Nu presimti defel pericolul, asa ca se cuibari pe un scaun
ascuns si isi vara barbia mica in gulerul inalt al hainei sale. Nu era nimeni
in fata-i, ba mai mult, prea putine persoane chiar si pentru acea ora, insa
simti deindata ochii lor ce o cercetau. Nu avea sa inteleaga niciodata de ce
unii trebuie sa iti intre cu forta in suflet, in privire, in amintiri si in
dureri.
Cand ochii coboara si pleoapele incep sa isi incetineasca ritmul lor firesc, apare pe nesimtite trecutul. Blestemul ei, ca de altfel, al multor altora, era de a-si aminti...de prea multe ori. Iubise si pierduse. O poveste prea rasuflata si comuna pentru a mai starni mila, intelegerea sau solidaritatea cuiva... chiar si a prietenilor. Insa, ce poti face oare atunci cand tu nu poti lupta ca altii si nu poti transforma un sfat sau o vorba buna in pansament pentru inima? Ea stia raspunsul: trebuia sa te prefaci. Hmm, multi nu iau lectii de actorie, altora chiar nu le pasa, insa... ea alesese totusi prima varianta.
Simti ca se pierde undeva in neantul unor intrebari pe care nu mai dorea sa
le auda, asa ca incerca sa se insenineze singura, sa caute in jurul ei lucruri
care sa o distraga, care sa o poarte departe de propriile-i sentimente.
In dreapta ei doi adolescenti se priveau timid. El, cu parul pana la umeri,
carliontat, incerca atingeri timide, iar ea il privea bland, raspunzandu-i cand
si cand, retragandu-se apoi cand secunde de luciditate isi faceau loc in jocul
pasiunii si al iubirii adolescentine.
Iubise si ea la fel, o dragoste tanara ce se intinsese pe parcursul prea
multor ani pentru a le mai tine numarul. Fusese fericita. Atat de fericita cum
nu le fusese dat altora sa traiasca in 7 vieti. Insa ceva, cineva sau pur si
simplu destinul se impotrivise.
Isi simti gura uscata si se descheie la primul nasture al hainei,
trantindu-si nervos geanta pe locul gol de langa ea. Se ura cand facea asta!!!
Ochii ei devenira din ce in ce mai mici si rosii, insa nu capitulara.
Multumi in gand Cerului ca nimeni drag sau cunoscut nu era langa ea sa o vada.
Ii paru rau ca nu era medic sau magician sau orice altceva ar fi putut sa ii
stearga din suflet tot ce traise odata. Ciudat... se vaita deseori ca nu exista
pastila la nefericirea ei, insa isi dadu seama ca alesese o cale de vindecare
mult prea amara si chinuitoare pentru ea, dar atat de fireasca si linistitoare
pentru ceilalti.
La statia cealalta o astepta altcineva. Un alt el. Dar nu el. Ci un altul.
Mai fals, mai fad, mai... gol, insa un altul. De ce? De ce facuse asta?
Isi trecu mana prin par de parca, in fata unui tribunal prea aspru, trebuia
sa gaseasca cel mai inspirat pretext.
“Ce ar fi putut face altceva? Cand pentru el viata capatase peste noapte un
alt sens?”
“Unde fusese ea atunci cand incepuse si se definitivase transformarea lui?”
“Chiar acolo. Langa el, in casa si patul lui tinandu-l in brate si crezand
ca doar astfel inlatura toate ispitele acestei lumi.”
“Nu fusesese indeajuns.”
“Da, stia si ea asta.”
Isi framanta cu disperare mainile sub presiunea acestor ganduri ce o
apasau, ucigand-o putin cate putin. Privindu-si degetele care odata erau mangaiate
de cele mai frumoase si dragastoase maini, isi simti corpul sugrumat de
stransoarea unor palme grele si reci ca gheata. Palmele celuilalt. Cel care,
printr-o intorsatura hidoasa si penibila a sortii, se bucura acum de cuvintele,
trupul si zambetele ei fortate. Din fericire nu ii putuse stapani si sufletul.
Ridica usor din umeri. Cum ar fi putut? Cand mainile lui o mangaiasera
bland de atatea ori, lasand dare intregi pe corpu-i binecuvantat. Cand el o
cuprinsese noaptea in cea mai dulce imbratisare, alegandu-i pe rand suvitele
rebele de cele cuminti. Cum ar fi putut ea sa il iubeasca pe celalalt, cand ii
fusese sortit sa il afle pe el?
Frana brusca ii aminti ca nu era la judecata trecutului, ci undeva intr-un
metrou vechi, destul de gol, dar plin cu oamenii ce vanau orice lacrima sau
incruntare nefireasca. Stia ca ranile-i interioare ieseau cand si cand la
suprafata ravasindu-i chipul si statura, facand-o sa para o biata nebuna ce se
lasase invinsa mult prea devreme. Se scutura incet, isi trecu mana prin par si
se uita pe furis in jur, asigurandu-se ca nimeni nu-i simtise zbuciumul
interior. Se lovi, insa, de propria-i imagine in geamul negru din fata sa.
Sprancele i se curbara si ochii ii devenira pe loc umezi. De ce nu fusese
indeajuns de frumoasa? De ce dintr-o data trasaturile ei fine, dar nu
spectaculos de atragatoare devenisera o piedica in calea pretentiilor lui? Unde
se dusese zambetul strengar din acea vara in care ii spusese ca e cea mai
uimitoare fata pe care o vazuse? Da, mintise. Stia si ea asta si rasese cu
pofta la auzul celei mai frumoase minciuni din lume. Cu timpul, insa, cuvintele
lui se materializasera si capatasera forma unei atractii pe care o simteai in
atingeri si fapte.Oare el putea iubi la fel chiar si acum?
Il zarise cu cateva zile in urma, intr-o parcare aglomerata, dar totusi nu
indeajuns de plina pentru a nu-l remarca. Era impreuna cu o domnisoara
ferchezuita, atat de .. diferita in comparatie cu ea.
Ii cautase privirea cu disperare si schitase un zambet tamp chiar dinainte ca
el sa o remarce. Nu primise in schimb nimic. Nici macar un salut ambiguu sau un
gest firav de aducere aminte. El schimbase privirea mult prea devreme, intr-un
gest meschin si dur, pentru care ea ii gasea chiar si acum scuze. Se gandea ca
poate, el nu fusese in stare sa preschimbe in secunde toti acei ani care ii
desparteau, asa cum ea nu putuse preschimba in secunde anii care ii unisera la
un moment dat. La fel de bine, gandea ea, poate ca imaginea ei fusese mult prea
dureroasa sau poate ca trupul firav, hainele modeste si chipul ei comun nu se
mai potriveau cu costumul lui la patru ace si cu masina luxoasa din care cu
siguranta nu ar fi avut cum sa o mai zareasca.
Ajunsa la capatul puterii, fata isi lasa capul pe spate. Cat de urat se
terminase povestea ei de iubire si cat de frumos incepuse! Isi stranse geanta
in brate, incercand sa readuca in prezent noptile in care inca mai putea
plange. De la un timp secasera, fusesera inlocuite cu gandurile acestea
chinuitoare ce apareau in mod straniu si inexplicabil in metrou.
Scrasnetul rotilor ii amintira ca mai avea doar putin pana la celalalt.
Simti ca nu mai are aer cand isi aminti de el. Nu-l iubea, nici macar nu il
placea iar chipul sau mare si grotesc, cu maxilar lat, ochii ciudat de albastri
ii provocau deseori repulsie. Simti privirile dojenitoare si oarecum revoltate
ale celor din jurul ei, de parca ultimul sau gand capatase forma si pentru ei,
intr-un fel sau altul. Da, ea il acceptase asa, ea ii permisese sa intre in
viata ei, dar asta pentru oamenii dragi ei incepusera sa ii vada durerea si
ajunsesera sa o simta odata cu ea. Din fericire, sau din pacate, nu esti singur
in drumul tau si uneori alegerile pe care le faci ii afecteaza si pe altii, ii
raneste poate la fel de mult. Nu stiuse sa se ascunda suficient de ei. Nu se
pricepuse in a le vinde minciuni frumoase atunci cand intrebarile lor o
cotropisera si o determinara sa capituleze. Cel putin acum, ei aveau falsa
impresie ca ea este din nou bine.
Nu era asa. Ar fi vrut sa strige, sa urle dupa ajutor, sa cheme pe cineva
care sa ii oblojeasca ranile pe care uneori nu le mai putea ingriji singura. Ce
rost avea, insa? Cand acel cineva nu avea sa fie el. El era plecat intr-o alta
lume, in alte asternuturi, printre femei frumoase si haine scumpe, amintindu-si
doar in vis de parfumul unei iubiri sfinte adolescentine.
Iar ea, ea inca inchidea ochii ori de cate ori facea dragoste cu celalalt,
ascunzandu-si cu disperare lacrimile atunci cand mainile sale ii cercetau
trupul, incercand sa gaseasca o urma de dragoste. Marele ei avantaj era ca
ranile sufletului nu ieseau la suprafata cu adevarat, pentru ca altfel ar fi
fost plina de bube sagerande si avide de oblojire.
Metroul sosi pe peron. Odata cu primii trecatori ce se indreptau timid spre
intrare, un junghi viclean ii sageta inima, lasand-o pentru cateva secunde fara
suflare.
Cand scrasnetul rotilor avea sa se opreasca definitv, ii era sortit sa
paseasca din nou in calvarul pe care ea insasi il crease.
Un gand perfid, dar nepermis de liber ii fulgera mintea: si daca atunci
cand usile se vor deschide, el o va intampina? Isi duse mana la gat pentru a se
elibera de sub stransoarea esarfei ce incepuse sa o sugrume prea atare.
Metroul incetini, apoi se opri in dreptul unui barbat masiv, cu o geaca
tocita de piele. Zambetul sau larg si ochii sai nepermis de albastri ii
inghetara sangele in vine: prezentul pe care il negase atat de vehement era tot
acolo. Zambetul sau nu i se mai paruse niciodata atat de hidos si propriile-i
ganduri o facura sa stranga si mai tare bara de fier din dreapta sa. Ce se
intampla cu ea? De ce avea toate acele reactii? De ce nu putea pur si simplu
trece mai departe?!!
Lumina senzorilor usii se aprinse, insa ea nu se grabi sa iasa din metroul
ce ar fi putut sa o duca mult mai departe de mocirla in care se afunda incet,
dar sigur.
Usile se deschisera in sfarsit si pasagerii grabiti incepura sa intre si sa
iasa in vagonul de-acum ticsit de lume.
Fata, insa, statea nemiscata, privind la cel din fata ei ca la o oglinda ce
reflecta un adevar prea dureros de murdar si urat pentru a-l accepta.
“Dar daca ar fugi? Daca ar astepta ca usile sa se inchida, iar ea s-ar
indeparta incet de usa, ca trezirea dintr-un cosmar caruia nu ii mai permiti sa
te loveasca?”
Cu siguranta s-ar simti mai libera, mai curajoasa, poate mai trista…
“Atentie, se inchid usile”.
Clipi o data: “Acum ori niciodata”.
Clipi de doua ori. Pasii sai grei atinsera metroul rece ca intr-un salt
spre moarte. Simtind o mana nevazuta ce o impinsese afara, fata se uita in
urma-i, cu disperare si revolta, neschitand insa niciun gest de uimire.
Bratele lungi o cuprinsera, iar ea ii apuca cu disperare hainele,
ingropandu-si chipul in pieptul lui.
Numai tipatul surd al metroului tradator putea acoperi lacrimile sale de
disperare si cutitele reci pe care le simtea acum in picioare.
Isi stranse ochii din nou o data, de doua ori, trase aer adanc in plamani
Privi pentru ultima data tunelul adanc si negru la capatul caruia se mai vedea
inca luminita metroului ei.
Poate alta data. Poate in alta zi va avea curajul sa se ascunda pe vre-un
scaun rupt si nevazut al unui vagon nebanuit de barbatul de langa ea sau de
destinul ce se incapatana sa ii joace atatea feste.
El o tinea de mana, tragand-o si incercand sa ii sa mareasca pasul spre
iesire, rupand-o de un trecut ce acum atarna de un fir de ata.
Fata ramasese, insa, cu privirea atintita spre metroul salvarii ei,
planuind in gand o alta evadare. Ii veni in minte un ultim gand pe cat de crud,
pe atat de adevarat: oricate incercari ar fi facut, oricate sperante sau visuri
ar fi reinviat, la capatul drumului ei cu metroul nu se va mai afla niciodata
el.
Si-atunci... oare mai avea vreun sens?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu