Trenul despărţirii

 „Ea îl privea dureros de cald. Privirea îi era umedă de lacrimi necăzute şi îl mângâia în gândul ei cu fiecare clipire suavă şi rară. Nici să clipească nu ar fi vrut...îi era teamă să nu îl strângă între pleoape şi apoi să-l facă să dispară. Ochii ei căprui, minunaţi si plini de iubire îl implorau în tăcere să rămână, iar el nici măcar nu o privea! De ce ar fi făcut-o? Ea îi împachetase prima sufletul şi îl îndesase acolo...într-o despărţire prematură, grea şi fără nici un răspuns. 

Cu gesturi aproape stângace şi copilăreşti îşi strângea fiecare sentiment în valiza de regrete şi dute-vino ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat...ca şi când la el stăteau toate biletele de călător speculant de sentimente.

Femeia se ridică încet, îi luă mâna şi i-o sărută zâmbind. Îl privi galeş şi îşi plimbă mâinile pe chipul lui visător, îl sărută apoi încet şi apăsat pe frunte, pe ochii, pe obraji, pe bărbie, pe gură şi cu un gest aproape disperat se aplecă asupra valizei şi îi puse în ea ultimul sentiment rămas aruncat pe pat ... toată dragostea ei.

Părea un accesoriu mai mult inutil, dar ea vroia să îl pună şi acela...poate cândva îi va folosi în viaţă să ştie că dragostea ei era acolo, deşi mereu a avut bănuiala că a lui era şi mai mare.

Totul era ireal de dureros, iar tăcerea lui era plină de amintirile unor zâmbete dintr-o citronadă aproape acră.

Ea se simţea ca şi când ar fi ştiut că urmează o catastrofă şi nu putea face nimic care să-i zdruncine lumea de visător...îi zâmbea doar printre lacrimi, vroia să îl simtă sub palma invizibilă a sufletului şi să ştie că este acolo...încă, vroia doar să îl mângîie şi să îl închidă între porţile calde şi sincere ale iubirii ei mature şi frumoase, dar,...nu,...ea trebuia să îl lase să plece! Pentru că ea nu ştia să îi rămână. Nu atunci. Nu acolo. Şi totuşi, l-ar fi legat de ea şi ar fi fugit în lume pentru totdeauna cu el. S-ar fi aruncat în cel mai adânc abis să nu îi mai găsească nimeni. Cum să trăiască ea fără Mihai al ei? Cum? De ce zâmbet să se mai agaţe când totul se năruia în jur? De ce privire? În ce culcuş de suflet îşi va mai aşeza ea fruntea tânără, visătoare şi plină de iubire?

Trenul se auzea şuierând în gara sentimentelor spulberate, iar peronul rânjea aproape demonic sub talpa sufletului ei care sângera la fiecare pas ce o apropia mai mult de despărţire.

Se opri..., iar el pentru prima dată tresări privind-o. Întinse mâna către ea şi nici aici nu putea să nu fie egoist...o sărută apăsat şi iubitor...aproape cu regret în timp ce îşi opri un geamăt pe fruntea ei. O strânse la piept cu putere şi o alintă drăgăstos.

Sufletul ei începu să urle în timp ce el o ucidea pentru ultima dată. Vru să îl prindă de mână...să i-o pună pe inima ei, dar se opri privindu-l...nu putea să îl rănească, nu vroia să îl rănească...ştia că oricum el nu ar fi rămas pentru multă vreme. Ea l-ar fi ucis prematur. Lumea ei era crudă cu el. Ea nu putea să ştie că oamenii îl vor îngenunchea şi umili. Şi totuşi se gândea că dacă iubirea lor ar fi fost atât de puternică, el ar fi rămas să lupte pentru sufletul ei. sau ea pentru al lui. dar aşa, dacă nu a fost iubire ar fi rămas doar în chirie pentru încă un timp...ar fi ucis-o de atâtea ori încât până la urmă şi ea ar fi învăţat cu adevărat să moară. Şi el la fel. Şi totuşi, simţea că aerul ei se termina atunci. De ce simţea aşa dacă nu era iubire? De ce simţea că el ar fi rămas numai la un simplu gest al ei dacă nu era iubire?

Şi trenul se auzea din ce în ce mai aproape. Şuierul prelung ca un urlet disperat ce agoniza era tot mai strident în urechile inimii ei ce îşi dorea să se oprească în timp ce ea nu putea face nimic decât să aştepte clipa în care îl va lăsa de mână.

Îşi simţea şi ultima celulă din corpul ce îi urla de durere şi ar fi vrut să cadă în genunchi în faţa vieţii, dar nu auzea altceva decât un ţipăt sfâşietor, o fanfară de bătăi disperate ce strigau mereu "iubitul meu te iubesc", un şuvoi de lacrimi...toate o năpădeau, vroiau să iasă şi să urle, să ţipe răvăşind-o în mii de particule, să moară, să agonizeze, să rămână inerte şi să uite să simtă !

Era ca şi când murise şi vroia să uite că se poate muri, că există durere, zâmbet...vroia doar să uite că mai există...vroia să îşi rupă sufletul care îi sfâşia respiraţia...vroia să îşi coase buzele...să îşi picteze în negru privirea...să îşi arunce auzul de pereţii vieţii surde la durerea ei...să îşi strângă inima de gât şi să....moară!

Se întoarse către el pentru ultima oară. Zâmbi şi îi aranjă grijulie inima la locul ei...i-o pansă şi i-o sărută...apoi se ascunse în spatele ochilor lui să poată lua din ei puterea de a rămâne măcar în picioare...să ia frumuseţea lor şi să înveţe să nu o uite vreodată.

Vroia să se spulbere de durerea ochilor lui, a buzelor pe care nu le va mai săruta, a sufletului căruia nu îi va mai putea cânta la vioara iubirii ei melodiile cântăreţului orb..., a mângâierii lui care o făcuse să se simtă invincibilă şi minunată, dar de dragul lui îl ajută să urce în tren şi îi intinse valiza de sentimente.

Mâna i se încleştă câteva clipe pe mânerul iubirii...inima începu să îi bată tare, tare…a urlat în ea pentru ea şi s-a oprit o dată cu timpul.

Atunci, acolo…ea învăţase să moară prima dată! Cel mai profund! cel mai adânc! Cel mai pentru totdeauna!

El o privi înceţoşat, iar ea respiră încet şi înghiţind utlimul geamăt îşi descleştă mâna de pe valiză. I-o lăsă lui cu tot ce însemna ea!

Mâna lui îi atinse chipul, iar lacrima îi mulţumi. Ea a înţeles pentru prima dată că el într-adevăr trebuia să plece! Poate va fi fericit. Poate va găsi pe cineva lângă care va putea rămâne fericit.

Privindu-l deja urcat în trenul care nu se mai întoarcea, totul în ea începea să se răzvrătească...

Divinitatea murise câteva clipe..nu mai vroia să simtă, dar amintirea ochilor lui calzi, a glasului său atât de dulce, a sufletului lui mult mai mult decât drag ei...a tras alarma trenului pentru ultima oară, atât cât ea să-l mai poată săruta o dată pentru tot restul vieţii.

Dacă alarma nu ar fi oprit pentru o clipă amintirea... nu ar fi putut să îl lase să plece pentru totdeauna!

Trenul porni...roţile lui păreau că trec peste ea afundând-o într-un gol fără ieşire...scârţâitul lor îi smulgea bucăţi de suflet asemeni unor vulturi vulpavi..., iar ea ridică mâna pentru ultima oară fluturând din batistă.

El se îndepărta din viaţa ei fără să se audă...ca o fantasmă...lăsând în urmă doar paşii sufletului ei înfipţi în asfaltul vieţii care o strângea de gât hohotind satisfăcută.

Cât ar fi vrut să urle!

Cât ar fi vrut să îl poată opri!

Dar..., îl iubea prea mult să nu îl lase să plece...!

Ea va rămâne doar cu privirea lui surâzândă, cu florile de primăvară aşezate pe părul ei de mătase, cu sărutările tinere şi îmbrăţişările din amurg..., cu:

" - Până unde mă iubeşti tu dragul meu?" şi ecoul atât de drag ei:

" - Până aici! - şi mâna ei sărutată de buzele lui frumoase şi calde îi atingeau pieptul în care inima bătea cu atâta putere de parcă ar fi dat să iasă. Până aici...adânc în inima mea...mereu!".

………………………………………………

Au trecut ani!

Ea în timp ce petrece alte zâmbete încă îl mai aşteaptă.

Trenurile încă îi mai adâncesc rănile din inimă şi ochii umezi şi tineri îl mai caută printre călătorii care coboară. Dar…, dragul ei nu a coborât niciodată!

Doar anii au coborât pe rând în viaţa ei. Serbezi şi goi.

Şi-l amintea şi acum după atâta vreme!

Un zâmbet alb şi larg, o gură perfectă, un ten cafeniu şi doi ochi căprui. Era imoral de frumos! Nici măcar Dumnezeu nu ar fi trebuit să lase pe cineva să fie... „atât de perfect”!

Şi dintre toţi bărbaţii tocmai ea trebuia să dea peste el...şi să îl iubească atât de mult şi cu atâta convingere şi puritate.

Oare inima lui se terminase atunci?

Oare era atât de mică încât ea încăpuse în ea doar atât de puţin?

Nu ştia! Nu va ştii poate niciodată!

Dar strângând pumnul...parcă îi mai simţea răsuflarea caldă şi bătăile inimii care parcă îi recitau numele...atât de frumos!

Însă...nu l-a reţinut!

Dacă l-ar fi făcut să rămână s-ar fi detestat toată viaţa. Ar fi însemnat să îi taie aripile, să îl privească doar ea şi doar ea să se bucure de el...în timp ce el ar fi uitat poate surâsul, zborul...ar fi uitat că pentru el există el.

Pentru iubirea ei imensă şi necondiţionată găsise puterea să zâmbească, să îşi strângă egoismul, durerea şi disperarea de gât în timp ce surâdea despărţirii, iar trenul lui galopa...

Galopa spre ce? Spre cine oare galopa sufletul lui tânăr şi frumos?...

Ea nu avea de unde să ştie...nici măcar acest drept nu i l-a lăsat...deoarece lumea oamenilor mari îi smulsese tot. Când a renunţat la el, a ştiut că nu va mai avea niciodată nimic.

El înfundase în valiză tot...până şi dreptul ei de-a şti de ce nu a putut rămâne! De ce nu a luptat! De ce nu a căutat-o! De ce nu s-a răzvrătit şi să îi spună: nu plec!

Probabil însă într-o zi va primi un răvaş îngălbenit de timp şi udat de amintirea iubirii ei ce-l va urma peste tot şi... va afla de ce el a plecat când ea l-a dat la o parte..., dar poate atunci va fi deja oarbă să îl mai vadă...oarbă de atâta drag şi dor de el!

……………………………….

Poştaşul suna insistent. Ea alergă la uşă. Trebuia să semneze pentru o scrisoare. Era de departe. Se încruntă puţin şi ridică din umeri. Nu avea pe nimeni acolo, dar numele ei, adresa ei erau scrise exact şi nu avea de ce să bănuiască vreo expediere greşită.

Poate vreo prietenă, vreo rudă. Zâmbi bătrânelului şi închise uşa. Mâinile ei întoarseră plicul pentru a vedea expeditorul. Scoase un ţipăt scurt şi prinzându-se cu mâna de uşă se lăsă jos. Picioarele i se făcuseră ca o gelatină, ochii i se împăienjeniseră, inima îi ajunse în gură şi o oprea să respire şi tremura toată.

Oare să o deschidă?

Era…el!

Fără să vrea duse plicul la buze şi îl sărută. Încă îi mai cunoştea mirosul şi se bucură să îl simtă din nou.

Deschise plicul:

„Iubita mea,

mă iartă că fără voia ta încă îţi mai spun aşa, dar în sufletul meu mai locuieşti încă. Ai acelaşi loc cald şi frumos al primei iubiri şi…probabil al ultimei. Te recunosc încă în mine când râzi veselă alergând desculţă prin iarbă, când mă săruţi strengăreşte pe buze şi apoi devii un mac minunat de august cu sclipiri de stele în privire.

Îţi mai simt încă lacrima pe palma mea când mi-ai sărutat-o pentru că a ştiut să te alinte aşa de frumos, iar tu i-ai mulţumit de bun-rămas.

Îţi mai simt disperarea şi iubirea ta mare, iar asta mă face să ştiu că orice are un rost…până şi eu.

Nu cred că mai are rost să ştii de ce am plecat cum un mai are rost să ştii de ce rămân încă acolo…în sufletul iubirii noastre.

Vreau doar să ştii că mi-e dor de razele lunii în părul tău, de vocea ta care mereu, mereu m-a liniştit, de genunchii tăi albi şi frumoşi pe care îmi puneam capul în speranţa că tot răul va trece…, îmi e dor de mânuţa ta prin părul meu ce nu a meritat poate nici o clipă mângâierea, de ochii tăi mari şi căprui în care toată strălucirea lumii trăia pentru mine…, mi-e dor de noi îmbrăţişaţi şi de …

" - Până unde mă iubeşti tu dragul meu?"

" - Până aici! Până aici...adânc în inima mea...mereu!".

Parcă te aud printre lacrimi şi răsuflări calde de emoţie şi întrebări:

„- Dacă m-ai iubit până acolo…unde e inima ta acum, unde sunt eu în inima ta?”

am să-ţi răspund doar atât:

„- Inima mea acum e în inima ta, iar tu eşti tot acolo!”

Nu am să-ţi mai spun decât: „- Te iubesc! Zâmbeşte şi fii fericită pentru mine. Eu nu am ştiut să rămân ceva pentru amândoi…nici mie nu mai îmi exist! M-am îngropat odată cu tine! Şi am permis să te îngropi şi tu! Când voi găsi drumul către tine, am să mă întorc! Atunci, nu vor mai exista trenuri! Nici gări! Nici noi fără noi!”

Toate trenurile se opriseră în gară. Nu mai pleca şi nu mai venea nici unul.

Acum intelegea!

Radu al ei nu se va mai intoarce niciodata de unde a plecat.Planse mult,dar acum nu mai asteapta calatori in gari reci,durerea a trecut ,a mai ramas multumirea si fericirea ca l-a cunoscut.Din cand in cand,din amintiri,ii mai razbate cate un raset vesel,dar e din ce in ce mai rar.

Acum ea e cu adevarat fericita!Iubeste si e iubita fara trenuri si fara asteptari!”

Ramona Sandrina

www.poezie.ro