Curand, usa se auzi inchizandu-se din nou. Cu toate astea, si de o parte, si de cealalta, regretele nu isi mai aveau rostul. Pentru ca, dintr-o data, distanta se micsorase prea mult pentru a mai lasa loc tristetii... Citeste o povestire superba care te va emotiona si sensibiliza in mod sigur!
Glasul copiilor se auzea de afara. In casa,
insa, era liniste. Nu una apasatoare, ci doar domoala, aproape calda, ce lasa
toate gandurile sa umble nestingherite prin ungherele camerelor. Doar ea statea
pe jumatate treaza, cu ochii mijiti spre bucata de lumina din dreapta. Acelasi
bloc inalt si gri, insa in dupa-amiaza aceea isi spuse ca nu conta. Chiar si
asa, avea sa se incapataneze sa gaseasca acolo raspunsurile la toate
intrebarile sale. Veneau cand si cand, valuri, valuri, si o chinuiau de parca
asa s-ar fi putut incheia toata agonia sa.
Statea pe marginea patului, cu picioarele umflate, pironite pe mocheta
galbuie. Inghitea rareori si atunci i se parea ca toate durerile lumii paseau
sacadat prin toate colturile corpului sau. Amana cat mai mult momentele acelea.
Stia ca ochii nu ii mai erau la fel de ageri, dar, totusi, vedea inca foarte
clar fiecare particica din acea camera. Camera ei.
Si, deodata, aceeasi intrebare. Ce va ramane dupa ea? Ce va fi dupa ce
toamna se va stinge, la fel ca si razele de septembrie? Ce va fi cand nu va mai
auzi rasetele copiilor ce acum i se pareau glasuri de ingeri?
Un zambet firav ii aparu pe chip. Poposise cu privirea in oglinda
dreptunghiulara. Ce obiect comun, prezent in aproape toate casele anilor ’80.
Ca si ea, de altfel. Cu ce drept sau cu ce mandrie sa se intrebe ce va ramane
dupa?
Un destin comun cu un suflet mare. Cine avea sa isi aduca aminte de
sufletul ei? Durerea reveni din nou, cu si mai multa forta. Atunci, corpul
parca ii paraliza. O ajuta doar o rugaciune de o fraza, rostita mai mult ca un
blestem. Blestema gandurile rele si negre ce i se inghesuiau in minte. Voia sa
creada ca era mai puternica decat ele.
Isi aminti prima toamna petrecuta acolo, la bloc. Cand mirosul de vinete
coapte si dulceata de cirese amare le colorase apartamentul saptamani la rand.
Nu contase caldura si oboseala! Randurile de borcane pentru iarna alungasera pe
rand orice urma de regret. Si zambetele lor, bineinteles. Cum se inghesuiau
copiii sa vada ce iesise din mainile ei micute, carnoase, de culoarea
ciocolatei! Avea o poveste pentru fiecare astfel de toamna. Franturi pe care
uneori le putea vizualiza, alteori nu.
Fusese o mama, o sotie, o gospodina buna, da. Ca oricare alta, isi spuse
dezamagita, din nou. Si, totusi, ce va ramane dupa ea, cine isi va aminti de
sufletul ei?
Privi la geamul din dreapta. Parea ca nu se schimbase nimic. Ce ciudat! Ce
repede trecuse timpul cand fusese fericita si ce greu se scurgea nisipul ala
din clepsidra cand invoca toti ingerii mortii.
Visarea ii fu intrerupta de cineva care tocmai intrase in casa. De-ai
familiei, gandi, dupa cat de incet deschidea si inchidea usile. Fata inalta si
blonda intra in camera, incepand sa vorbeasca ceva mai tare. O inveli peste
picioare, ii lua temperatura si o intreba daca doreste sa inchida geamul.
Femeia rosti un scurt si greoi “Nu!”. Tanara ii povesti un timp, dupa care se
aseza in fotoliu si incepu sa citeasca o carte cu rugaciuni.
Peste ele se asternu din nou linistea.
Pentru prima data, ii paru rau ca nu mai putea sa zambeasca. Sau sa
vorbeasca in fraze lungi si deslusite. O privi din nou. Cat de fericita fusese
cand poposise in viata lor. Cu cat drag avusese grija de ea si o invatase ce
este iubirea. Chipul i se insenina un pic. Da, ea avea sa isi aduca aminte de
sufletul ei bun. Cand toamna asta se va fi sfarsit, cu siguranta nu va fi totul
pierdut.
Parea ca citeste. De cand intrase in camera, zambise de multe ori. Pe ea,
insa, nu o putea minti. Pentru ca femeia stia sa descifreze ochii albastri,
mijiti de parca lumina difuza era prea puternica si ridurile dintre sprancene
ce acum erau tot mai adanci.
Isi aduse palmele una peste alta ca pentru rugaciune. Implora din nou zeii mortii. Nu ar fi crezut niciodata ca e atat de greu sa mori. Sa mori si sa te eliberezi. Sa ii eliberezi.
Orele trecura la fel. Fata trebuia sa plece, asa ca o mangaie usor pe mana.
O privi pentru ultima data. Ochii ei negri erau de ceva timp inexpresivi.
Lacrimile ii secasera cu mult timp in urma. Atunci, insa, ar fi vrut sa poata
plange. Sa o poata opri, sa o imbratiseze si sa o priveasca bland, asa cum
facea odata. Nu putu, asa ca se rezuma cu un ultim zambet scurt si chinuit.
Toamna aceea se incheie neobisnuit. Dupa saptamani frumoase, de vara
tarzie, ploile luara locul dupa-amiezilor tihnite. Dupa asta, insa, timpul isi
urma cursul firesc, asternand o uitare dureroasa peste oameni si locuri. Anii
stersera din dureri, inasprind suflete prea blande pentru tristeti prea mari.
Pana intr-o zi, cand usa apartamentului micut, de la etajul IV, dintr-un
bloc construit si trait in vremea comunismului, se deschise din nou. Fata
inalta si blonda se schimbase, la fel si camerele acelea pe care le parcurgea
de parca incerca sa regaseasca in ele ceva din trecutul la care tanjea.
In fata bibliotecii, tanara isi aminti fiecare titlu de carte pe care il citise de acolo.
- In fiecare luna, veneam si furam cate o carte, ii spuse ea barbatului ce
o insotea. Credeam ca n-o sa vada. Ca aveam sa o returnez in cateva zile. Ea,
insa, imi spunea mereu sa le pastrez, ca am tot timpul din lume sa le inapoiez.
Zambi amar. Dintr-un colt, combina ii aminti alte si alte lucruri.
- Stii, primele doua discuri cumparate au fost Mihaela Runceanu si
Metallica. Unul pentru mine, celalalt pentru el. Eu, insa, le ascultam pe
ambele ori de cate ori ramaneam singura. Niciodata muzica nu a mai sunat la
fel.
Se aseza pe canapeaua cu husa inflorata. Cea pe care statuse de atatea ori.
In fata, aceeasi fereastra stramta ce dadea intr-un alt bloc inalt si gri.
- Ma tinea in brate, uneori, si imi spunea ca atunci cand voi vedea zapada pe
pervazurile blocului de vis-à-vis , Mos Craciun va fi aproape.
Isi cobori pentru prima data privirea. Casa aia era, de fapt, atat de
diferita. Biblioteca nu mai avea acum aceleasi carti. Combina fusese inlocuita
cu un televizor LCD, iar canapeaua pe care statea nu era defel cea din
copilaria ei.
Si, totusi, ea traia acolo, printre toate obiectele noi si vechi. Privirea
ei blanda aproape ca se materializa printre faldurile razelor ce intrau si
ieseau pe ferestrele camerelor. Ea, toata, traia inca acolo, mai vie si mai
prezenta decat toti cei care trecusera pragul acelei case.
Curand, usa se auzi inchizandu-se din nou. Cu toate astea, si de o parte,
si de cealalta, regretele nu isi mai aveau rostul. Pentru ca, dintr-o data,
distanta se micsorase prea mult pentru a mai lasa loc tristetii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu