Ne trezim înjumătățiți
și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase…
Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori,
de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un print care să ne
salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o
poveste. O poveste numai a noastră.
Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni
se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se
întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne
îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de
ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri,
vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne
mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte
din reflex. Din obișnuință. Din inerție.
Apoi, undeva, pe la mijlocul sau
sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări
fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am
avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei
iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă.
Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem
grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre.
Am renunțat să închegăm, să frământăm și
să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să
rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția
necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o
căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare:
prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat
iubire.
Totuși, lipsește ingredientul pricipal
care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire.
Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu.
E greu să ții o relație pe punctul de
echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții
mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla să știi. Să știi că la capătul
mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său!
Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar
să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din
care se va naște un lanț puternic.
Cel mai frumos sentiment posibil, mi se
pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața
ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al
naturii.
Ramona
Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu