Cu cât o să-ți fie mai
frică, cu atât o să-ți fie și mai frică. Cu cât o să cauți mai mult încrederea
în celălalt, cu atât mai mult o s-o pierzi… un gând scris cândva de Mathias
Malzieu aduce cu el altele, cât să-ți vină cheful să pornești iar în aventura aia
de care spuneai că te lipsești, ce rost ar mai avea, rebusul oricum n-are
soluție. Este iubirea o formă de nevroză care trebuie tratată cu pastile – așa
cum spun, mai nou, anuarele medicale europene, durează trei ani, așa cum par să
demonstreze studiile psihologilor, în tandem cu câțiva autori contemporani
deziluzionați, sau poate ar fi mai comod să le dăm dreptate romanticilor,
care-și imaginează că iubirea ține o viață?
Iubirea nu are perdea
și nici granițe, nu poți să iubești cu porția, nu poți să te aperi. Iubirea e
câmp deschis, trăiești intens și maxim tot ce vine, absolut tot, și are atâta
forță, încât te curăță, te apropie de esență, spune regizoarea Chris Simion.
Disecăm mecanismele inimii cu rost, în așteptarea premierei spectacolului care
poartă acest nume, o montare care promite o intrigă subtilă și o serie de stele
pe afiș: Maia Morgenstern, Medeea Marinescu, Marian Râlea, Marius Manole…
Poți să mori din
dragoste? Seduși de un fel de delir romantic, uităm un lucru esențial: singurul
loc ce poate găzdui iubirea este realitatea. Fantasma doare rău, iar momentul
în care îți iei inima în dinți să ieși din ea poate fi fatal. Rănile cauzate de
iesirea din fantasmă sunt adânci, uneori mortale, așa cum se întâmplă în
“Mecanica inimii”. Adâncimea acestor răni este dată de lașitatea sau curajul
nostru: putem zace sau putem pune punct, spune Chris Simion, înainte de a vorbi
de un fel de hobby contemporan, foarte des confundat cu iubirea, și anume
infidelitatea. Este cumplit de greu la început să trăiești simplu. În afara
duplicității, fără goana după muște.
Ca să îți dorești cu
adevărat simplitatea și curățenia vieții, să ai nevoie de ea, trebuie să fi
înșelat adânc, să fi trăit murdar pe bune, să te fi simțit măcar o singură dată
vinovat la rădăcina conștiinței. Există și un posibil test al realității, spune
regizoarea. Am zis mereu că exercitiul despărțirii ar trebui să îl facă toate
cuplurile la un moment dat, pentru că exact cum simt și cum se comporta atunci
când se despart, exact așa sunt. Străini sau împreună, dușmani sau prieteni,
generoși sau oportunisti.
“Dar cum se poate
împăca iubirea – a cărei menire este să ţină oamenii împreună – cu libertatea,
care tinde să îi separe? E o mare dilemă, pe care o trăim astăzi, întreţinută
de dorinţa de a ne bucura în iubire atât de pasiune, cât şi de independenţă”,
ar intra în vorbă și Pascal Bruckner, un estet al iubirii și consacrat
cercetător al acestui ac într-un incredibil car cu fân. Bruckner n-ar vorbi întâmplător
și nici în calitate de fin cunoscător al problemei ci, foarte important în
acest caz, ar vorbi ca prieten apropiat al regizoarei Chris Simion. Sunt din
generația care citea în liceu “Noua dezordine amoroasă”. Prin facultate, gustam
legenda Polansky cu un “Bitter Moon” văzut într-un cinema deschis, la Motoare
probabil…
Poate tocmai de aceea
am găsit că trebuie să aibă ceva foarte special Chris Simion, de vreme ce-i
este prietenă faimosului autor francez de mai bine de 16 ani. Răstimp în care a
montat spectacole memorabile împreună cu acesta și avându-l, cel mai adesea,
invitat la București. “Din povestea cu Pascal Bruckner se poate scrie un roman.
Acum pregătim un spectacol la Paris“, spune Chris Simion.
Ritmul lor se
potrivește și acum, pentru că Pascal Bruckner tocmai se pregătește să lanseze
la București cea mai recentă carte, “Fiul cel bun”, un roman confesiune, un
spectacol al cruzimii și al violenței, spune critica, și un monument închinat
fricii și iertării.Spectacolul Mecanica inimii se
va juca pe 10 și 12 iunie la Teatrul Lucia Sturza Bulandra, în timp ce Pascal
Bruckner își va întâlni cititorii, joi 12 iunie, ora 18.30, în Librăria
Cărtureşti-Verona. Sună ca ceva ce am putea vedea în curând pe
scenă, în regia Chris Simion: în fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei,
fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este
un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic. Va fi studentul lui
Jankélévitch şi al lui Barthes, cel mai bun prieten al lui Alain
Finkielkraut…
Rep. Până la urmă, cât
durează dragostea? Trei ani, spuneai nu demult! Având în vedere că tocmai
studiezi încă și mai adânc – sigur, alături de o excelentă echipă de actori –
mecanismele inimii, poți explica mai bine, probabil, anumite proceduri
subtile… Cum arată și unde duce dragostea, potrivit acestui nou algoritm?
Chris Simion: Dacă te
referi la “Dragostea dureaza 3 ani”, știi bine că autorul însuși – Frederic
Beigbeder – admite că este vorba despre îndrăgosteală, extazul chimic, care
durează determinat și este firesc să fie așa: ne-am plictisi de moarte altfel
și am rămâne doar la luciul apei. Iubirea este altceva, este alt tip de trăire,
altă etapă, alt exercițiu. În cuplu se produce o fuziune magică atunci când îți
găsești aripa pereche și trăiești prin celălalt, când nu mai există “eu” sau
“tu”, ci “noi”, într-o permanentă căutare de sine, într-o permanentă căutare de
Dumnezeu.
Iubirea este o taină,
este sacră, când începi să înțelegi asta, trăiești așa, te dăruiesti astfel,
îți devine necesară, începi să ataci un plan profund al devenirii. Ce poate fi
peste răstignirea sufletului tău pentru persoana pe care o iubești? Ce poate fi
mai adevărat decât să nu mai fii tu prioritar, ci celălalt, renunțarea cu
bucurie. Iubirea nu conține orgoliu, egoism, mândrie. Este un exercitiu al
anulării de sine și al împlinirii prin persoana căruia i te transferi. Persoana
pe care o iubesti trebuie să fie conștientă că te are total, trebuie să aibă
grijă de sufletul tău. Asta e taina iubirii…nu are perdea, nu poți să iubești
cu porția, nu poți să te aperi. Iubirea e câmp deschis, trăiești intens și
maxim tot ceea ce îți apare, absolut tot, și are atâta forță, încât ceea ce ți
se întâmplă te înalță, te curăță, te apropie de esență.
Vreau sa fac o
referire la un hobby contemporan, care este foarte des confundat cu iubirea:
infidelitatea. Mulți dintre noi consideram că ieșirea din relație pentru o
noapte sau mai multe, atâta timp cât nu facem rău partenerului, are valoare de
excursie. Credem că nu ne afectează relația, ba chiar ne creeaza sentimentul de
viață dinamică. Superficial, poate că așa este. Atâta timp cât celalalt nu
știe, trșieste în iluzia pe care i-o livrezi. Dar ai dreptul ăsta? Ai vreun
drept să privezi omul de adevăr? Pe de altă parte… daca tu vrei să trăiești în
minciună…cu ce drept îl târăști și pe celalalt? Mai departe… dacă ai nevoie de
altceva, înseamnă că ceea ce ai nu îți este suficient.
Toată căutarea asta de
nou este o capcană. Oricât de mult nou ai avea, te va satisface atâta timp cât
rămâne nou. Când începi să cunoști sufletul celuilalt și să te scufunzi… te
oprești. Căci asta presupune risc, suferință… pe când tu cauți amuzament,
plăcere, joc de glezne emoțional. Sunt două culoare de trăire total diferite.
Unul îți poate garanta plăcerea prezentului, în care îți faci cadou o plajă
superficială și iluzorie de senzații. Altul te încearca în rezistența
scufundării, a mirajului descoperirii, cu cât te duci mai în adâncul celuilalt,
cu atât devine mai fascinant și mai nesfârșit. Este cumplit de greu la început
să trăiești simplu, în afara duplicității, fără goana după muște, aparent e
plictisitor și lipsit de adrenalina și îți dă chiar senzația că viața simplă,
fără minciună și ipocrizie, este plină de rutină și banal.
Ca să îți dorești cu
adevărat simplitatea și curățenia vieții, să ai nevoie de ea, trebuie să fii
înșelat adânc, să fi trăit murdar pe bune, să te fi simțit măcar o singură dată
vinovat la rădăcina conștiinței. Curățenia nu se poate cere și nu se poate
impune. Trăiește curat numai omul care are nevoie să trăiască astfel. O
experiență te consumă pe orizontală, cealalta pe verticală. Vă las pe voi să
trageți concluzia pe care drum există șansa de a te întâlni cu Dumnezeu.
Rep. Adunând toate
aceste gânduri, pregătești o montare cu Teatrul Bulandra, pe un text special, o
carte aleasă din 200 de cărți, așa cum spui într-o prezentare. Ne poți povesti
istoria acestui spectacol? De la momentul în care ai ales cartea și până acum,
când ești aproape de premieră? Înțeleg că, în buna tradiție, o să ai autorul
invitat la București!
Chris Simion. Mecanica
Inimii este cel mai recent spectacol pe care l-am făcut. L-am început în
octombrie și l-am terminat de curând. Se joaca la Teatrul “Lucia Sturdza
Bulandra”, într-o distribuție de excepție, aș îndrăzni să spun – chiar
distribuția ideală: Marius Manole, Maia Morgenstern, Marian Râlea, Șerban Pavlu
și Medeea Marinescu. Citesc mult, aleg greu un text pe care să îl transform în
spectacol, iar atunci când ajung la acest moment, știu că urmează cea mai
frumoasă perioada din viața unui spectacol, perioada repetițiilor, perioada
gestației, singura perioadă real importanta pentru regizor, pentru că numai
atunci spectacolul îi apartine, când il creează.
După ce este gata,
rămâne al actorilor și ei au grijă mai departe. Pentru MECANICA INIMII am avut
parte de oameni minunați, care au mers cu mine până la capăt în orice condiții,
am trecut prin tot felul de situații, de încercări, dar am fost împreună și
ne-a interesat mai presus de orice să iasă spectacolul și să putem să
împărtașim oamenilor această poveste plină de candoare și emoție. Se joaca în
iunie, pe 10 și 12, iar undeva, la sfârșit de septembrie, va fi premiera în
prezența autorului. Și, cum există o mare bucurie atunci când poți să joci și
în afara Capitalei, pentru oameni care poate nu își permit să se deplaseze, vom
începe din octombrie un turneu în țară și sperăm să ajungem cu aceast spectaco
în cât mai multe orașe.
Rep. “Cu cât o să-ți
fie mai frică, cu atât o să-ți fie și mai frică. Cu cât o să cauți mai mult
încrederea în celălalt, cu atât mai mult o s-o pierzi” – care sunt mecanismele
unei povești visate, așa cum le-ai înțeles din propria experiență și, mai de
curând, așa cum le-ai înțeles din textul acesta?
Chris Simion: Greșim
flagrant când nu mai suntem sinceri cu noi. Când începem să vedem în celalalt
ceea ce nu mai este. Atunci începe fantasma. Când rămâi prins de o imagine
puternică, vitală din trecut și nu știi să te mai reglezi în prezent, nu te mai
simți compatibil cu ceea ce ai în mod real. Schimbarea este fireasca, nu avem
cum să o oprim. Ea face ravagii și devine escavator în momentul în care
evoluția emoțională, culturală, socială a celor doi se produce diferit.
Nu există drept de a
judeca pe cineva pentru opțiunile lui. Fiecare om alege și acționează în
funcție de ceea ce are nevoie. Singura atitudine pe care poți să ți-o însușești
este să ieși din fantasma. Cu cât ieși mai devreme, cu atât acțiunea este mai
puțin brutală. Iubirea nu se întâmplă în fantasmă. Iluzia că celalalt este cum
vrem noi să fie este boală, nu iubire. Iubirea se produce în real, iubești
urâtul și frumosul dintr-un om, la modul autentic, pe bune, nu în imaginar.
Rănile cauzate de iesirea din fantasmă sunt adânci, uneori mortale, așa cum se
întâmplă în “Mecanica inimii”.
Adâncimea acestor răni
este dată de lașitatea sau curajul nostru: putem zace sau putem pune punct.
Oamenii își confecționează multe cârlige, mulți stau în relații fără să știe de
ce stau, alții din obișnuință, alții de frică… puțini stau pentru că au o
întâlnire, pentru că trăiesc un moment major. Dovada că oamenii nu se
iubesc și că nici nu s-au iubit este că atunci când se despart, nu (mai) rămân
prieteni, ci devin necunoscuți. Pentru mine este hilar cum oamenii nu înțeleg
că viața este o sumă de întâlniri, ca nu suntem legați veșnic între noi nici de
copii, nici de părinți, de nimeni.
Că trebuie să învățăm
din fiecare întâlnire ceea ce este esențial, că, dacă emoțional s-a consumat o
etapă, nu trebuie neapărat să se consume relația definitiv între doi oameni,
doar pentru că avem orgolii, mândrie, egoism. Cum să te faci că nu mai cunoști
persoana căreia i-ai dat sufletul tău o perioadă de timp? Sau cum să te răzbuni
pe omul pe care l-ai iubit? Iubirea nu are timp… trecut sau viitor. Nu există
“te-am iubit” sau “te voi iubi”. Decât literar.
În realitate, exista
“te iubesc”, la prezent. Când iubești un om, îl iubești permanent, până la
capăt, și nu trebuie neapărat să trăiești cu el ca să simți și să faci asta. Am
zis mereu ca exercițiul despărțirii ar trebui să îl facă toate cuplurile la un
moment dat, pentru că exact cum simt și cum se comporta atunci când se despart,
exact așa sunt. Străini sau împreună, dușmani sau prieteni, generoși sau
oportunisti și lista continuă.
Rep. Pentru generația
mea, Pascal Bruckner are multă importanță. Nu numai că îi citeam noua dezordine
amoroasă în facultate, dar am rămas atenți la drumul lui, cine știe, poate
pentru că visam cândva ceva gen Bitter Moon… Știu că ai tot spus povestea asta dar,
subliniind planurile actuale, ai putea să mai spui o data povestea acestei
prietenii?
Chris Simion: Povestea
cu Pascal Bruckner poate fi subiect de roman. L-am cunoscut acum 16 ani, în
1999, când i-am scris o scrisoare de mână, i-am expediat-o la postă, pe adresa
editurii din Franța, scrisoare în care îl invitam la premiera pe care urma să o
am cu un spectacol făcut după romanul lui, “Copilul divin”.
I-am scris despre
intenția mea și despre faptul că nu îmi permit să îi acopăr cazarea, masa și
transportul, pentru că sunt studentă, dar că îi ofer toate condițiile la ai
mei, acasă. I-am lăsat telefonul de la părinți și am așteptat. După două
săptămâni m-a sunat, am vorbit, nu am crezut că o să vină… am crezut abia
atunci când l-am vazut în sala la teatru. Din acea zi de 16 octombrie, 1999, am
rămas prieteni si colaboratori. A devenit președintele onorific al Companiei de
Teatru “D’AYA”, pe care am înființat-o la ideea lui, ne sfătuim artistic ori de
câte ori este necesar, am avut o premieră din nou anul trecut, după romanul lui
“Hoții de frumusețe”, și acum pregătim realizarea acestui spectacol la Paris.
Pascal a declarat
într-un interviu la Actualități, în ziua premierei spectacolului “Hoții de
frumusețe”, că, “dacă acest spectacol s-ar juca în Paris, ar fi cotat drept
unul dintre cele mai bune spectacole din Franța”. Și, cum noi, românii, știm să
apreciem valoarea doar dacă este recomandată de prieteni sau după ce este
confirmată de străinate…îl ascult pe Pascal și încerc să montez spectacolul în
Franța. M-aș bucura, în primul rând, să se vorbească de bine despre România
prin acest demers cultural susținut de Pascal Bruckner, iar apoi ar fi o
experiență profesională formidabilă pentru mine.
Rep. O să plătești cu
multă suferință întreaga bucurie care te cuprinde când iubești… Și, cu cât vei
iubi mai mult, cu atât durerea pe care o vei simți va fi mai ascuțită… Ai
o viziune atât de fatalistă despre lucruri? Cum este viața de fapt și cum spune
autorul tău că este?
Chris Simion: Un om nu
este ceea ce vrei tu să fie sau ceea ce te aștepti tu să fie. Este așa cum
este, cu slăbiciunile lui, cu caderile lui, cu frământările lui. Atunci când
îți clatină lumea, te sperie. Îți place doar atunci când nu te zdruncină. Când
te scoate din confort și îți dă incertitudine, nu îți mai place. Suferința se
naște de cele mai multe ori din neputiința de a-l accepta pe celălalt așa cum
este, de a-l ierta, de a nu-l judeca, de a-l iubi cum e, nu cum vrei să fie.
Omul devine cum ai
nevoie, dar liber, de unul singur, pentru că simte să se schimbe în direcția
ta. Dacă vrei să devina robotic, poate să o facă, dar o face exclusiv pentru
tine, nu pentru el și, la un moment dat, clachează. Relațiile dintre oameni pot
fi foarte simple și sănătoase, constructive, dar atunci când renunțăm la
egoism. Le complicam ori de câte ori ne vedem doar pe noi, nu și pe ceilalti.
Dacă am avea
capacitatea să nu mai judecam, să lăsam omul liber să acționeze, să greșească,
să îl ajutăm să iasă din eroare dacă suntem convinși că îi facem bine, să cerem
fără agresivitate, să dăruim fără obligație… poate că lumea asta ar fi mai
relaxată și mai senină. Cred în despărțirile fizice dintre oameni. Dar nu cred
că oamenii se despart sufletește.
Cum mai cred că două
suflete pereche nu au cum să stea separate. Se pot distanța o perioadă, se pot
reconstrui, se pot reinventa, dar dacă absența celuilalt îți certifică profund
nevoia de el și este simultană, cei doi nu au cum să reziste unul fără altul,
se simt neterminați, mutilați. Cu mântuirea nu te joci, nu încape orgoliu sau
mândrie în ecuația asta. Dacă cei doi se lasă controlați de rațiune, nu de
suflet… nu au cum să se mai întâlnească.
Cu cât rănile sunt mai
adânci, cu cât te doare mai rău când nu mai este celalalt și simți că te
jupoaie de viu lipsa lui… cu atât e mai frumos, căci ești mai aproape de
Dumnezeu și miroase a viață. Nu mi-e frică de suferință, atâta timp cât
lucreaza, cât mă curăță, cât mă înalță. Dar refuz suferinta inutilă, care mă
schimonoseste și mă ucide.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu