Păstrăm în suflete prea multe și prea de toate. Lacrimi neplânse la timpul
lor, cuvinte nerostite din lașitate
și altele rostite cu
limbă de foc, care au pârjolit sufletele altor oameni, regrete mărunte pentru
ce am făcut greșit și altele însemnate pentru ce am fi putut să
facem, oameni pe care nu i-am putut păstra și alții pe care nu i-am putut ierta, prietenii
încheiate din prea mult orgoliu, șanse ratate, răni pe care nu le-a închis
timpul, visuri pe care le-am uitat într-un colț întunecat acolo, în suflet.
Ne purtăm uneori mândri, alteori obosiți toate aceste medalii. Aceste răni și cicatrici din prezent și din trecut sunt bagajul pe care ni-l cărăm
singuri o bună bucată de vreme. Apoi devine prea greu. Și-atunci ne oprim. Oftăm, ne lăsăm în
genunchi, și cu capul sprijinit ușor de bagaj plângem copleșiți. Dar uneori nu-ți este permis acest timp de plâns. Așa că îți continui istovit drumul, simțind surplusul din ce în ce mai greu. Te simți singur. De fapt, îți dorești să fii singur. Îți dorești cu disperare un moment de solitudine în
care să te plângi pe tine însuți,
cel pe care nu-l mai regăsești.
Și-abia atunci când îl
poți avea, abia atunci,
după ce plângi tot, mai faci puțin
loc în bagaj pentru a-l putea căra în continuare…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu