Iubirea își are Binele drept principiu și Adevărul drept țintă

 Le este dat oamenilor să cunoască atât de puțin iubirea în cuplu în toată desăvârșirea ei, încât puțini sunt pe pământ cei care ar putea să o definească, deoarece puțini sunt aceia care să-i caute principiul în iubirea pentru Bine și pentru Adevăr.

Această corespondență, această armonie, această înlănțuire a inimilor își are prima verigă în Cer, iar principiul în propria spiritualitate. Din veriga cerească izvorăște șuvoiul voluptăților care ne aduce în suflet toate lucrurile bune și toate plăcerile. Numai că acest adevăr este valabil pentru cei care se supun legii iubirii din proprie voință – decăderea oamenilor și corupția veacurilor au distrus această idee aproape în întregime.

De aceea, plictiseala sexuală a devenit pentru noi mormântul adevăratei împliniri erotice, iar după dorință urmează indiferența, care atrage după sine lipsa de sensibilitate, aceasta conducându-ne până la urmă la dezgust. Din această cauză, îndrăgostitul nu mai regăsește în culcușul conjugal farmecele care l-au atras la început și uită plăcerile din ajun, îngrozindu-se dinainte de dezgustul care va urma a doua zi.

La naștere, omul nu este decât o materie înzestrată cu anumite înclinații corespunzătoare fiecărui membru; acestea se extind și se dezvoltă în timp și, lăsând capacității de înțelegere libertatea de a-și exercita facultățile, îl transformă pe nesimțite pe omul exterior, lipsit inițial de idei, într-o ființă gânditoare. Ca și întreaga Creație, iubirea își are treptele, ascensiunea și desăvârșirea ei, care este sublimarea completă a poftei trupești și afirmarea valorii și a puterii ei într-o inimă care știe să-i păstreze și să-i mențină neatins focul în toată puritatea sa.

Ca tot ceea ce ființează în natură, iubirea își are Binele drept principiu și Adevărul drept țintă; această tendință universală și comună tuturor ființelor este marea taină a Divinității care, deosebind între ele toate creaturile, în toate lumile, a făcut ca Binele lor suprem să fie legat de necesitatea tuturor de a se căuta și de a se reuni unele cu altele. Aceasta a fost armonia consfințită în univers de către Creatorul care, sădind în noi toți tendința comună spre reunire, a voit ca iubirea să înceapă cu inima, să se purifice prin spirit și, curățită de toată zgura, să aducă în sufletul nostru focul ceresc în care se află principiul esenței sale.

UNIREA SUFLETELOR ȘI PREFACEREA STĂRII LOR

Dacă nu încape nicio îndoială că, atunci când ne-a plăsmuit, planul inițial al Creatorului a fost să sădească în noi tendința de a ne uni, nu este mai puțin adevărat că această uniune trebuie să privească deopotrivă și sufletele noastre. De aici rezultă că putem afirma în deplină siguranță că înclinarea noastră spre a ne dori și a ne căuta unul pe altul există în mod fundamental în voința femeii, precum și în capacitatea de înțelegere a bărbatului. Această vocație a voinței este constantă la femeie și, adesea, nestatornică la bărbat; căci bărbatul, născut să se preocupe de atât de multe lucruri, simte foarte des în inima lui alte chemări, care îl abat de la cea dintâi iubire și îl fac să o uite.

Tendința spre uniune ocupă totuși partea cea mai nobilă din noi, iar forța principiului său este atât de mare încât, supraviețuind corpului nostru pământesc, sporește și crește fără încetare pe toată durata vieții noastre spirituale.

Deși aceste tendințe, aceste înclinații spre uniune sunt aceleași atât la bărbat, cât și la femeie, ele se deosebesc în ceea ce privește forma lor. Astfel, observăm cum pasiunea bărbatului crește brusc, până atinge intensitatea unor emoții puternice sau obrăznicia unui curaj fără limite, pe când pasiunea femeii se ascunde cu sfială sub vălul pudorii și respinge cu grație și cu stăpânire de sine mângâierile pe care totuși le-a dorit. Prin asemenea mici strategii nevinovate și îngăduite iubita își înflăcărează și își încântă iubitul; prin astfel de jocuri femeia își întărește slabele puteri naturale, sporindu-și forța. Deschizându-și până la urmă inima spre iubire, cei doi iubiți ajung împreună la starea de uniune, de liniște, înțelegere și pace care le aduce fericirea pe pământ și beatitudinea supremă în Cer, când își sfârșesc viața pământească.

Natura ființelor omenești a contribuit și ea la întărirea acestui principiu, dăruind materiei din care sunt alcătuite un fluid ale cărui efuziuni hrănesc și adapă neîncetat simpatia reciprocă între cele două sexe, când își plac unul celuilalt. Pe de altă parte, scurgerea acestui fluid spre făptura care îl produce, printr-un fel de reacție împotriva propriei surse, dă naștere la ură, dezgust și antipatie. Poate că în diferitele trepte ale acestei emanații trebuie să căutăm motivul îndepărtării nepremeditate de obiectul iubirii unice sau al atracției involuntare care ne face să îndrăgim unele ființe pe care nu le cunoaștem sau, dimpotrivă, să le respingem și să le disprețuim fără să le fi cunoscut. Printr-un fel de comodă coborâre a respirației în plămâni, din plămâni în inimă și din inimă în sânge ajungem poate să ne dăm seama de minunatul efect al emanației acelui fluid care poartă în toate părțile, ca într-un vas comunicant și printr-o mișcare continuă și constantă, particule desprinse din esența noastră, după cum și noi primim deopotrivă particule din esența celuilalt.

SUFLETUL ÎȘI CONTINUĂ EVOLUȚIA LA INFINIT

În spațiul nedefinit al curgerii timpului, viața omului nu este altceva decât o continuă migrație. Așa cum o vedem, începând cu copilăria, care se pierde în adolescență, la fel cum adolescența se varsă în vârsta pubertății, aceasta în cea a virilității, iar virilitatea, în sfârșit, în vârsta bătrâneții, viața noastră se prezintă mereu ca un fel de schimbare progresivă, caracterizată printr-o tendință irezistibilă către o treaptă de perfecțiune superioară.

La fel cum un arbore, începând cu prima clipă când sămânța din care a ieșit a fost fecundată, nu ființează niciun moment fără să treacă prin schimbarea unei noi epoci de vegetație, tot așa și omul exterior se schimbă în fiecare clipă a vieții sale, până în momentul destrămării finale; sufletul își continuă însă evoluția la infinit, în eternitatea timpurilor, pentru a ajunge, atât cât îi este cu putință, la treptele superioare ale desăvârșirilor succesive. Căci, după cum iubirea nu are hotare, la fel cunoașterea, înțelegerea și înțelepciunea nu au sfârșit.

Această înlănțuire de schimbări succesive nu este aceeași la ambele sexe. În timp ce bărbatul caută lumina, femeia, dimpotrivă, nu caută decât căldura. Atrași fiecare în parte către același centru, coexistența lor începe cu momentul în care, după ce au parcurs amândoi cercurile diferite ale schimbărilor progresive specifice sexului, ajung în cele din urmă în acel centru comun în care legăturile perfecte ale iubirii în cuplu statornicesc pentru totdeauna fericirea lor. În acel moment, bărbatul devenind mai viril, iar femeia mai arzătoare și mai atrăgătoare, amândoi își află în acest punct al uniunii împlinirea tuturor dorințelor și izvorul tuturor bogățiilor.

Fragmente din cartea ”Despre iubirea în cuplu”, de Emanuel Swedenborg