Intr-o clipa de liniste

Deși nu stăm nicio clipă, nu facem nimic important pentru noi. Toată viața noastră este o mare agitație spre final. Ne grăbim cu toate puterile să ajungem mai repede la destinație, încât nu conștientizăm că nu trăim nimic pe parcursul drumului. De altfel, pe patul de moarte nu ne vom aminti mai nimic din viața noastră și nu vom putea răspunde la întrebarea “ce-ai făcut?”. Vom fi doar obosiți, epuizați și neîmpliniți, pentru că inevitabil vor fi rămas prea multe lucruri și nevoi nesatisfăcute, prea multe întrebări fără răspuns sau gânduri rămase mute. Amânăm să simțim, să iubim sau să ne bucurăm, pentru altă dată când vom avea mai mult timp, mai mulți bani

sau mai multe drepturi și numai după ce ne-am fi îndeplinit obligațiile făță de cei cărora le-am promis că le vom oferi o viață frumoasă.

Avem mereu o ocupație pentru că ne este frică de liniște, ne este frică să ne auzim gândurile, așa că le acoperim neîncetat cu alte sunete, un zgomot care să ne distragă atenția de la noi înșine. Chiar și când nu avem treabă sau suntem neînsoțiți, ascultăm muzică sau privim la TV. sau plecăm de acasă ca să ne întâlnim cu alți oameni, de parcă  ne-ar fi frică să rămânem singuri doar cu noi. La întâlniri vorbim în continuu pentru că ne este frică să tacem, ca să nu fim considerați proști sau fără idei, deci fără personalitate. Așa că trăncănim fără să ne putem opri, într-o încercare disperată de a ieși în evidență, de a cerși atenție și apreciere. Numai așa ne facem cunoscuți, așa ne afirmăm, numai această fațadă a noastră contează, restul ființei noastre fiind ignorată pentru că oricum ar fi prea greu de explicat și înțeles.

Suntem mai atenți să facem ceea ce trebuie, ce ni se cere, ce ne impune comunitatea și nu dăm niciodată ocazia vocii noastre interioare să se facă auzită. Oricât de tare ar striga înlăuntrul sufletului nostru, n-o auzim pentru că vocea lui “trebuie” este mult mai puternică. Refuzăm să ne ascultăm inima de frică că ne-ar spune altceva în afara realității false în care viețuim, că ar scoate la iveală alte dorințe, alte nevoi, că ne-ar arata că nu suntem tocmai împliniți, că nu suntem mulțumiți de ceea ce trăim. Sau ne-ar semnala că nu trăim deloc. Așa că preferăm să-i astupăm gura cu zgomotul infernal al superficialității, al societății care ne transformă din oameni în roboți.

Nu mai știm și nu mai avem timp să nu facem nimic, am uitat să ne relaxăm și să ne acordăm atenție, am uitat de noi. Trăim din inerție o viață impusă de alții, într-un ritm infernal și-apoi ne deprimăm când constatăm că nu ne regăsim în faptele noastre, că nu mai știm cine suntem, ce ne dorim și încotro ne îndreptăm. Capătul drumului ne ia prin surprindere și încetăm să existăm cu o ultimă mirare întipărită pe buze: “asta a fost tot?” și-atunci nu mai avem timp decât să ne promitem că poate într-o viață viitoare să ne facem timp să trăim și noi.

Să facem liniște pentru o clipă că să putem coborî în adâncurile sufletelor noastre, să ne căutăm, să ne vorbim, să ne ascultăm. Să facem pace cu noi înșine, să conștientizăm că ne-am născut ca să trăim acum, nu altădată.

Să facem liniște, căci atunci când gura tace se deschid ochii minții și  numai așa am putea vedea adevărul. Pentru cine suportă.

http://smartlady.ro/