O ploaie trista de toamna

M-am trezit dimineata cu un sentiment de monotonie care mi-a cuprins, fara voia mea, sufletul... Cafeaua mi-a aburit pielea obrajilor, în aerul racoros al unei dimineti de toamna pe care, pentru prima data în acest an, o simt altfel. Si asta poate pentru ca e prima dimineata în care simt ca toamna a venit de tot, peste zilele lipsite de griji din vara care pare sa se fi ascuns undeva în unghere de suflet, ca sa nu o mai pot folosi drept îndulcitor al zilelor lungi si înnorate care vor veni. E curios cum, uneori, fara motive aparente, simt ca sensul existentei mele se amesteca ciudat cu felul în care anotimpurile vin si trec peste mine... Cafeaua matinala s-a transformat azi într-o lunga clipa de meditatie asupra toamnelor pe care le-am trait pâna acum... Mi-am dat seama ca cele mai multe au fost monotone, continuari sterse ale zilelor de vacanta sau începuturi firave ale unor experiente mai mult sau mai putin durabile. Ca si toamna aceasta, de fapt. Schimbarile majore pe care le-am trait la începutul ei nu m-au mai facut sa tresar ca altadata... Am trait totul ca pe ceva firesc, fara sa mai fiu eu, cea al carei suflet vibra la fiecare frunza cazuta pe banca din parc, ascunsa printre tei... fara sa mai privesc cu înfrigurare fiecare strop de ploaie prelins de pe umbrela mea mare si mov pe frunzele cazute pe trotuar... Singura toamna din rememorarea mea, care este altfel decât celelalte, este una îndepartata, în care totul s-a petrecut prea repede si prea intens... Uneori am sentimentul ca am îngramadit în toamna aceea toate tristetile si toate bucuriile si ca toate celelalte care vor veni nu vor fi decât frânturi de bucurie rupte din amintiri frumoase. Ploaia... ea singura îmi aminteste mereu ca toamna e vie si ca în stropii fragili respira tristeti trecute si viitoare pe care sufletul meu, obosit de emotii, nu le va rata... Un strop din ploaia matinala a cazut cu zgomot surd în ceasca de cafea... si parca m-a readus în lumea reala, de undeva de departe... Pe geam, alte milioane de stropi – lacrimi anonime ale unei toamne triste... Mi-am lipit obrazul de sticla rece si am ramas asa clipe nesfârsite, de parca cineva ma tinea acolo cu ochii atintiti la dealul aramiu din departare. Ploaia se chinuia sa treaca parca dincolo de geamul aburit si sa-si continue nestingherita drumul spre sufletul meu care se zbatea între monotonie si lumina unei raze timide ce începea sa se reflecte în obiectele din jur pe care, deodata, am început sa le simt altfel... Mi-am revenit greu, ca dintr-o astenie scurta si bizara, când cafeaua se racise deja si am simtit sub pleoape stropi de ploaie veniti dintr-o alta toamna, cea a sufletului meu... La fel de trista ca cea de afara, dar agatata cu fire invizibile de caldura verii care va veni cândva... din nou...

www.egirl.ro