Oricat de cliseica
ar parea aceasta afirmatie, stim cu totii ca sufletul se simte in largul lui
atunci cand traieste fara a oferi vreo explicatie.
Poate ca fara a
constientiza, sufletul nostru indeplineste o serie de roluri.
Sufletul vibreaza la
“auzul” unei vesti placute. Sufletul incalzeste un alt suflet aflat in durere.
Sufletul se strange si se miscoreaza atunci cand calea care i se arata nu este
cea care i se potriveste. Sufletul tremura, se cauta, incearca, renunta,
continua sau se intristeaza.
Suflete, bun la toate…uneori, esti atat de
neglijat de noi…
Stim doar ca esti
acolo, insa nu actionam in directia dezvoltarii tale. Si te uitam pana in
momentul in care ne fortezi sa ne intoarcem la tine. Oare nu este paradoxal ca
ajungem sa ne reintoarcem la cel mai firesc element al fiintei noastre abia
dupa ce l-am ranit sau neglijat suficient? Mai mult decat atat, reintalnirea
noastra ajunge sa aiba loc folosind o serie de “tehnici” deoarece nu gasim naturalete in acest act.
Si atunci te intreb:
ce putem face pentru a fi mereu in contact cu tine? Cum putem actiona pentru a
nu ajunge in acel punct in care distanta dintre noi este deja prea mare? Cum ne
putem intoarce la tine cand pasii nostri merg intr-o directie opusa decat cea
aleasa de tine?
Sunt sigura ca nimeni
nu poate oferi nimanui vreo solutie. Cumva, fiecare cunoaste acest raspuns
pentru el insusi. Trebuie doar sa faca putina liniste in propria fiinta pentru
a lasa glasul stins al sufletului sa rosteasca ceea ce are de spus. Si sunt
sigura ca uneori il vom auzi atat de greu precum in momentul in care avem
impresia ca cineva ne striga, iar atunci cand ne intoarcem vedem ca nu este
nimeni in spatele nostru. Si la fel de sigura sunt ca alteori nici macar nu-l
vom putea simti din cauza tensiunilor sau gandurilor care ne apasa.
In ciuda tuturor
acestor fapte, el isi va gasi calea. Iar daca modalitatea in care sufletul vrea
sa isi faca simtita prezenta nu este deloc cea dorita de noi, acest lucru poate
fi exprimarea dorintei sale de a fi observat si imbratisat. Poate ca sufletul
nostru striga a recunoastere prin intermediul unei boli sau prin intermediul
unei relatii distructive. Cu
siguranta acestea nu reprezinta cele mai placute experiente pe care le putem
trai. Insa in momentul in care el decide sa-si faca astfel prezenta, inseamna
ca l-am lasat deoparte pentru prea mult timp.
Chiar daca am
mentionat ca nu ne putem oferi sprijinul din acest punct de vedere, mi-ar placea
ca in finalul acestui articol sa ne oprim o clipa cu totii pentru a ne intreba
ce putem face pentru sufletul nostru. Cu ce il putem mangaia si inveseli? Care
este hrana de care are nevoie, dar pe care am uitat sa i-o oferim? Care sunt
cuvintele pe care isi doreste sa le auda si care sunt chipurile pe care doreste
sa le priveasca? Ce putem face pentru a-i oferi binecuvantarea noastra
chiar in acest moment?
Uneori, o intrebare este de ajuns…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu