Prea tarziu...

Credeai ca pe tine singuratatea nu o sa te atinga. Pe tine, cel care ai fi putut avea orice femeie... Ma credeai norocoasa ca te-am ales pe tine, ma vedeam norocoasa ca te-ai oprit la mine. Ma intrebam de ce, ce am facut ca sa merit atat de multa fericire. De fapt nu ma privisem niciodata bine in oglinda.

Prea tarziu vreodata pentru ceva?... Poate dupa ce mori, poate dupa ce nu mai esti, dupa ce ti se scurg sperantele, dupa ce incetezi sa ma speri, sa mai crezi, sa-ti mai doresti ceva. ORICE. Oricat de nimic ar fi. Dar asta nu se intampla niciodata. O sa gasesti la un moment dat paiul de care sa te agati, vorba in care sa crezi, visul pe care sa vrei sa-l duci mai departe. Mai devreme sau mai tarziu, sub o forma sau alta, o sa vrei sa-ti vezi visul transpus in franturi de realitate. Dar daca ai murit de mult, daca in urma cu ceva timp ceva in tine a incetat sa mai respire, sa mai inspire, sa se mai bucure, sa mai fie vreodata la fel? Dar daca apoi te-ai facut la loc, ai respirat, ai inspirat, te-ai bucurat enorm si totusi acel ceva nu a mai fost niciodata la fel!?...

Daca tocmai acel ceva in care ai crezut orbeste ca a fost menit sa-ti fie chemarea in viata ti-a fost durerea crucii in viata? Daca tocmai ea, iubirea - scopul, sensul si totul -ti-a facut asta? O mai lasi sa traiasca? Esti sigura ca mai vrei sa o aduci la viata? Nu e totusi prea tarziu pentru iubirea aceea?... Eu cred ca este prea tarziu pentru ceea ce nu a mai ramas din ea. Intr-un final oarecare, intarziat si cand il asteptai mai putin, vrei doar sa plece restul asta de iubire otravitoare, sa te lase frumos in pace asa cum a facut si cand era balsam... Cand ti-a fost lumea mai draga, mai infinita si mai mult decat perfecta... Ce s-a ales de lumea ta?

Credeai ca niciodata. Credeai ca poti juca soarta la o strafulgerare de vointa, la o hotarare de vant, pe niste dune de nisip, la zgomotul tumultos al unei alte inimi. Credeai ca esti indreptatit sa ma schimbi cu prima femeie care iti zambeste frumos si iti promite tot ce nu ti-am promis eu. Dar oare ce?, Doamne, cate nopti ma mai intrebam atunci, prin cate lacrimi si vise alambicate cu monstri, oameni tristi si despartiri am umblat ca sa gasesc un crampei de raspuns... Acum nu mai conteaza... Si chiar te rog sa nu-mi explici. De mult timp mainile ni s-au desprins si nu mai spun cuvinte. Eu nu doar ti-am promis. Ti-am dat totul. Probabil ca aici am gresit mult. Da, cel mai mult... Aici e rascrucea de drum in care am pierdut Marele Tot pe care nu l-am avut...

Credeai ca nu o sa te intorci niciodata la ceea ce ai parasit. Nici eu. Mi-am dorit in tot acest timp, mi-am imaginat, am sperat, m-am rugat, dar nu am crezut-o niciodata. Si te-ai intors acum si ma rogi spasit, cu un glas mult prea timid, ca dupa eternitati de despartire si miliarde de secunde de uitare sa te intorci la mine. Ca si cum nimic nu s-ar fi pierdut, ca si cum am putea sa o luam ca niste nou-nascuti de la celalalt capat neumblat de drum, ca si cum orgoliul si durerea nu ar fi insemnat nimic, ca si cum m-as minti ca ranile nu mai sunt acolo, ca nu tu nu le-ai turnat cu fier, ca si cum iertarea nu ar fi doar o poveste apartinand oamenilor cei mai nobili. M-ai cunoscut putin: nu sunt un om nobil. Daca am fost vreodata... nu mai sunt de ceva timp un om bun. Primesc in coltul meu de rai doar pe cei care merita, pe cei care mi-au demonstrat din start ca existenta sau inexistenta lor pe mine nu o sa mai ma doara. Asa, este mult mai placut. Prin scut, nu trece mai nimic.

Acum te-a prins putin optimismul in obraji si in gesturi. Imi vorbesti curajos, cu indrazneala, cu speranta in glas, cu gesturi largi, cu mila de tine, cu drag si compasiune pentru vechea de mine. Atunci nu mi-ai adresat niciun cuvant. Nimic nu mi-a trecut pe langa urechi, in ochii tai nu s-a rasfrant o licarire de ceva care sa-mi aline cumva sufletul. O parere de rau, o aripa de remuscare, o privire de simpatie si intelegere... Un sunet, o imbratisare, o incurajare... Au fost? Nu zau?... Puteai sa juri, nu-i asa, ca roata nu o sa se intoarca niciodata? Si eu la fel. Si cat am blestemat cand am vazut-o patrata. Si cum ma rog acum sa fi tacut atunci odata...

Credeai ca pe tine singuratatea nu o sa te atinga. Pe tine, cel care ai fi putut avea orice femeie... Ma credeai norocoasa ca te-am ales pe tine, iar eu ma vedeam prima si cea mai norocoasa femeie de pe pamant ca tu, tocmai tu, te-ai oprit la mine. Ma intrebam de ce, ce am facut in alta viata ca sa merit atat de multa fericire pe acest pamant. Sincer, cred doar ca nu ma privisem niciodata bine in oglinda. Atunci erai tare sigur pe tine si credeai ca o sa-ti gasesti fericirea in cu totul alta parte. Acum sovai si pari nesigur rau pe tine. Oare ce ti s-a intamplat intre timp? Te-a coplesit singuratatea? Nu iti place noaptea cand trebuie sa o imbratisezi strans si sa faci si dragoste cu ea? Ai aflat si tu abia acum, abia acum, ce inseamna sa tremuri de dorul cuiva? Prea tarziu, nu?...

Iti vad lacrimi in ochi si as vrea cel putin sa cred, sa stiu ca sunt reale, nascute dintr-o durere similara cu a mea. Ba nu... Mai mare... Insist insa sa-ti spun, si tu stii cel mai bine, ca mi-au placut dintotdeauna teatrul si trairile dramatice. Am urat minciunile grotesti, dar mi-au placut minciunile frumoase, cele care iti dau iluzii ca sa crezi, suflet sa se imbete, inima sa se aline. Nici macar nu te-ai obosit sa minti urat... ipocrit... cumva, oricum. Pe atunci, erai convins ca prin tine graieste glasul adevarului. Si nici nu te-ai clintit in fata mea. M-ai lasat acolo... Fara nimic... In viata...

Te-ai intors acum si imi zambesti. Imi promiti ca nu o sa mai ranesti. Iti zambesc. Iti promit solemn ca nu o sa ma mai las in veci ranita. Imi vorbesti. Vorbesc si eu. Ma iei usor de maini si iti apesi buzele pe pielea lor. Imi las mainile sarutate cu aceeasi patima si reverenta cu care eu obijnuiam sa iti sarut obrajii. Imi spui ca-ti pare rau. Iti spun ca te cred. Si mie mi-a fost. Imi ceri sa te compatimesc. Te compatimesc. Stiu cat de greu ii este unui barbat sa-si formuleze scuzele in fata unei femei. Vrei sa ma convingi ca ti-a fost dor. Cum sa-ti fie dor de ceea ce ai vrut sa uiti?

Te grabesti sa-ti expui explicatiile, dar ma grabesc sa-ti spun ca e prea tarziu. Ai putea mai bine sa le pastrezi pentru femeia care o sa mai creada in tine. Nu mai vreau sa le aud. Nu mai ma ajuta cu nimic. Cu chiu, cu vai, abia abia m-am ajutat de una singura. Iar tu, da, credeai ca poti face rau fara ca remuscarile sa muste mai rau din tine. Credeai ca poti sa te joci cu sufletele si ranile sufletelor ranite sa nu se intoarca inapoi in sufletul tau. Credeai ca daca pleci, se surpe pamantul. Ma inghite si gata, nu mai stii de mine. Ca si cum niciodata nu as fi existat. Nu ti-a pasat nicio secunda de mine. Nu ti-a pasat de ceea ce ai iubit. Credeai ca minciunile tale or sa ma faca sa caut adevarul mai tarziu. Credeai ca nu stiu sa mai zambesc, sa-mi mai gasesc rostul in viata. Cat te-ai inselat, cum ai putut sa te mai minti...

Esti prea orb sa vezi si crezi ca ochii mi se strang de fericire. Ochii mei se strang cald de satisfactie si simt cum cele cateva riduri de sub ochi pe care suferinta le-a pus acolo se netezesc cu cel putin un an. Inima ta respira langa a mea, enervant de aproape, prea greu, prea sufocant. Acum in inima mea imi cresc plamanii de mandrie si satisfactie. Atunci ti se parea ca nu am mandrie, iar tu erai dispus sa-mi arati ce inseamna. Acum te umilesti si arati caraghios si penibil. Ma privesti cu drag si cu aducere aminte si ti se pare ca vezi in ochii mei reminiscente de iubire. Dar ti se pare, iti spun. Sunt sclipirile date de multumirea de a ma sti razbunata. Orb sa fii si nu ai cum sa nu vezi cu cata indiferenta cu indiferenta. Sau poate cu ura. Cu razbunare. Cu ceva durere inca. Cu multumirea si amarul pe care le aduce o roata invartita prea tarziu. Dar cu iubire nu...

Ai ajuns prea tarziu. M-am schimbat. M-ai imbatranit. M-am maturizat cand am plecat si imi doresc sa nu ma mai intorc niciodata langa tine. E prea tarziu sa spui ca iti pare rau acum daca nu ti-a parut rau atunci. Tu ai plecat atunci. Eu respir acum. Traiesc in acest moment. Ma simt vie cand pot. Imi tin inima sus, sus de tot ca sa nu o mai impunga nimeni si nimic. Vorbele goale nu o mai misca. Minciunile nu o mai fac sa tresara. Tu nu mai insemni nimic pentru tine. Chipul tau nu mai ii spune nimic inimii mele. Mainile tale nu mai misca carnea mea. Vocea ta a parasit de mult timp visele mele. Nu mai exista de cand ma stiu un Noi. Pentru tine este prea tarziu.

www.garbo.ro