Toata lumea m-a invatat sa iubesc: mama,
bunica, scoala, religia. Sa iubesc cu toate felurile de iubire posibila, dar
sa-i iubesc pe ceilalti. Nimeni nu m-a invatat sa ma iubesc pe mine, nici sa ma
las iubita, la fel cum nimeni nu m-a invatat iubirea prin exemplul personal de
iubire rasfranta asupra mea. Nu ma indoiesc ca m-a iubit foarte multa lume, dar
aproape nimeni nu mi-a spus-o in cuvinte si multi inca se mai tem sa mi-o arate
prin fapte. Poate pentru ca, probabil, din cauza educatiei individuale
deficitare, iubirea a ramas ceva ce omul trebuie sa tina ascuns in sufletul
lui, ca pe un sentiment ciudat de care trebuie sa se teama si de care i se
impune sa se rusineze.
Astfel am ajuns sa iubesc mult, pe multa
lume, fara sa pun intrebari sau sa am pretentii de reciprocitate si fara sa
verific daca puterea asta de a iubi izvoraste dintr-un suflet prea larg,
prea putin selectiv sau din propria-mi nevoie de a fi iubita. Iubesc
pentru ca am fost invatata ca voi primi cu cat mai mult voi oferi. Sincer, inca
astept efectul bumerangului, dar parca cineva m-a pus pe „hold on”, de
parca o socoteala divina a decis ca in viata asta doar voi oferi, urmand sa
primesc abia in cea viitoare.
Si iata-ma avand dintotdeauna o
predispozitie catre sacrificiu. Toata viata m-a preocupat mai mult bunastarea
celorlalti decat a mea, simtindu-ma parca vinovata sa revendic vreodata
bucuria, fericirea sau meritele care de multe ori mi se cuveneau de drept. Nu-i
nevoie sa-mi analizez aici copilaria pentru a afla ca neputiinta de a accepta
fericirea provine din dezamagiri prea timpurii si prea dureroase ca sa mai
poata fi rezolvate. Ma limitez la a concluziona o viata plina de renuntari, de
„cadouri” prea scumpe, pe care le-am platit cu insasi viata mea fara sa stau
prea mult pe ganduri. Fireste, pentru ca intotdeauna am iubit pe altcineva mai
mult decat pe mine insami.
O revelatie recenta m-a facut sa ma
intreb cine plange in mine: un copil trist cu pumnii stransi, o femeie
despletita cu pieptul imbratisat de propriile-i brate, un animal chircit,
ghemuit intre frunzele padurii primitoare candva,dar care acum ii produce
teama? Cine sunt, unde sunt si cine imi produce suferinta care ma arunca in
vartejul acestor intrebari? Care parte din mine a fost mai mult privata de
iubirea fara de care simte ca nu mai poate trai?Stiu doar cai pana nu aflu nu
mai pot iubi...
Nu mai pot sa iubesc, gata, s-a epuizat
stocul de iubire de oferit, ba chiar socoteala, desi cu virgula, mi-a iesit pe
minus. In urma inventarului am gasit carente la iubirea primita si-un surplus
de frustrari personale ale unor oameni care ma acuza ca n-am avut loc pentru
iubirea lor. Stie cineva vreun depozit de unde sa-mi fac aprovizionarea, daca
se poate...pe credit? Promit sa returnez inzecit dupe ce-mi voi alina pofta si
durerea si nevoia de iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu