In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a
fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:”De ce este îmbrãţişarea un
instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea,
inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele
nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”
Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din
principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã
moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde
semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.Lumea
are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.Într-o lume
plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât
suficientã.
Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de
cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã
persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este
suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.
La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat
şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte
un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi
poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi
niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi
tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi
afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu
este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi
este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte
iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.Iubirea asigurã aceastã
punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru
corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã
respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu
sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un
expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa
activitãţii terapeutice.Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în
primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul
simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi
împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod
miraculos.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este
cel mai terapeutic fenomen care existã.Sigmund Freud se temea foarte tare
de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea
ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta
dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu
înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu
simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.Se temea atât de tare de
relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua
psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul
stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii
cu el.
Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte
decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã
facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un
sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat,
fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere!
Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o
societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în
ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El
nu conţine nici un element uman.
Omulşi-a creat un întreg univers al
relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã
în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un
limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea
emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea
specificã orgasmului).Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie
esenţialã.De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric
– cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul
amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita
faţa celuilalt.
Sigmund Freud se temea foarte tare de
iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se
implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului
sãu, sã fie doar un observatorştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El
a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o
ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire
decât de logicã.
Un psihanalist adevãrat nu se teme sã
pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi
asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu
uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi
da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.
De aceea îl iubesc atât de mult pe
Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa.
El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un
revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un
tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.
Dacã nu vã temeţi de propriile voastre
reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de
propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele
personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai
degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.Eu înţeleg
teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai
mari decât cele ale pacienţilor lor.
De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât
de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el
nu poate fi un terapeut adevãrat.Numai un Buddha poate fi un terapeut
autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona
pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un
pacient.
Aceasta este diferenţa care existã între
relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un
discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul
iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un
participant. Cei
doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este
întregul secret.Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate,
dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De
ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“Da, este,
şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã
inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate
transforma instantaneu întreaga situaţie.Nu se pot spune prea multe despre
acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este
urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã
adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar
în om se naşte adultul matur, şi aşa mai departe – este greşitã. Copilul nu
moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat
de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de
bãtrâneţe, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din
mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în
curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât
mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã
pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar
contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã
îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un
simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la
el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia
la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât
inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins
astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar
acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de
vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este
suficientã pentru a-l vindeca pe om.Important este sã scoţi acest copil la
luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.Autoanaliza
este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor
bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu