Minunat şi înfricoşător
Teodor Dună, poet
Există oameni care se nasc cu vocaţia singurătăţii, care, orice ar face, oricât ar încerca să se desprindă din braţele ei, vor rămâne cu conştiinţa propriei singurătăţi. Şi cu cât vor încerca să-şi "uite” propria singurătate, cu atât această conştiinţă va fi mai dureroasă, iar ei înşişi se vor simţi mai alienaţi, mai scindaţi. Unii oameni sunt damnaţi la acest minunat şi înfricoşător lucru care este singurătatea. În măsura în care nu te laşi trăit de ea, ci încerci tu să o trăieşti, să-i găseşti un sens, să o înţelegi. Pentru că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm se află doar acolo, în miezul ei. Singurătatea nu se măsoară în golul care te înconjoară, nu este doar absenţa a ceva, a cuiva, ci este ea însăşi o prezenţă, la fel de palpabilă ca o fiinţă al cărei trup de aer poate fi la fel de minunat ca orice alt trup viu şi minunat. De ani de zile am gesturile unui om singur şi mă gândesc la mine tot mai mult ca la un om singur.
Teodor Dună, poet
Există oameni care se nasc cu vocaţia singurătăţii, care, orice ar face, oricât ar încerca să se desprindă din braţele ei, vor rămâne cu conştiinţa propriei singurătăţi. Şi cu cât vor încerca să-şi "uite” propria singurătate, cu atât această conştiinţă va fi mai dureroasă, iar ei înşişi se vor simţi mai alienaţi, mai scindaţi. Unii oameni sunt damnaţi la acest minunat şi înfricoşător lucru care este singurătatea. În măsura în care nu te laşi trăit de ea, ci încerci tu să o trăieşti, să-i găseşti un sens, să o înţelegi. Pentru că multe dintre răspunsurile pe care le căutăm se află doar acolo, în miezul ei. Singurătatea nu se măsoară în golul care te înconjoară, nu este doar absenţa a ceva, a cuiva, ci este ea însăşi o prezenţă, la fel de palpabilă ca o fiinţă al cărei trup de aer poate fi la fel de minunat ca orice alt trup viu şi minunat. De ani de zile am gesturile unui om singur şi mă gândesc la mine tot mai mult ca la un om singur.
Rareori cineva rămâne în casa mea mai mult de câteva ore,
rareori pot sta mai mult între oameni fără să vreau să fug, să mă întorc în
casa în care mă aşteaptă minunata şi cruda mea singurătate. Când mă întorc
din lume, singurătatea mă întâmpină, frumos aranjată, chiar seducătoare,
încă de la uşa de la intrare. Aproape în fiecare zi ne îmbrăţişăm, eu cu
singurătatea mea, ne vorbim, uneori îmi dictează ce să scriu, îmi spune, în
funcţie de stările pe care le are, ce tricou sau cămaşă să îmbrac, seara îmi
şopteşte câte o poveste despre fericire şi viaţă, îşi trece mâinile prin
părul meu şi adormim, cuminţi şi împăcaţi. Are un trup uşor şi catifelat şi
mi se pare că nu îmi vrea răul - aş zice chiar că are grijă de mine şi mă ocroteşte.
Marele ei defect constă în faptul că este foarte geloasă pe oameni. Cu greu îi
intră cineva în graţii. Nu cred că ar deranja-o să vin într-o seară cu altă
singurătate, mai tânără şi mai lipsită de profunzime, să zicem, găsită pe o
bancă în parc. Însă pentru mine ar fi greu să trăiesc cu două singurătăţi.
Alteori, singurătatea mea devină densă şi insuportabil de grea. E atât de multă, încât ocupă cele două camere ale casei şi mă împinge în pat şi nu mă lasă să mă ridic de acolo. În acele zile am impresia că atunci când merg prin casă înaintez printr-un trup invizibil şi vâscos. Atunci rămân între cearşafuri zile în şir şi mă uit, prin corpul transparent al singurătăţii mele, la fereastră şi la pereţi. Când privesc prin singurătatea mea, obiectele îşi schimbă înfăţişarea. Toate par reci, la fel de singure ca şi mine, de parcă am pluti într-un cer foarte îndepărtat, fără nici o lumină. Atunci, peretele are cearcăne, biroul de lemn are cearcăne. Distanţa dintre uşă şi teancul de cărţi aşezat pe podea creşte. Distanţa dintre mine şi fereastră creşte şi ea. De parcă cineva îngrămădeşte kilometri întregi în cei câţiva metri ai camerei. De parcă fiecare obiect este învelit în propriul lui neant. Atunci sunt un om foarte-foarte singur, care ştie că e foarte-foarte singur şi care mai ştie că nu poate schimba nimic. Şi atunci, mă gândesc la singurătatea mea ca la propriul meu destin, simt că nu voi putea niciodată să semăn cât de cât cu un om care să facă alţi oameni fericiţi, cu un om care să simtă bucuria de a-şi imagina o viaţă lângă altcineva decât el însuşi. Mi se pare că nu mă pot împotrivi singurătăţii, că ea, orice aş face, mă urmăreşte, sau că este înfăşurată în jurul meu ca o iederă.
Alteori, singurătatea mea devină densă şi insuportabil de grea. E atât de multă, încât ocupă cele două camere ale casei şi mă împinge în pat şi nu mă lasă să mă ridic de acolo. În acele zile am impresia că atunci când merg prin casă înaintez printr-un trup invizibil şi vâscos. Atunci rămân între cearşafuri zile în şir şi mă uit, prin corpul transparent al singurătăţii mele, la fereastră şi la pereţi. Când privesc prin singurătatea mea, obiectele îşi schimbă înfăţişarea. Toate par reci, la fel de singure ca şi mine, de parcă am pluti într-un cer foarte îndepărtat, fără nici o lumină. Atunci, peretele are cearcăne, biroul de lemn are cearcăne. Distanţa dintre uşă şi teancul de cărţi aşezat pe podea creşte. Distanţa dintre mine şi fereastră creşte şi ea. De parcă cineva îngrămădeşte kilometri întregi în cei câţiva metri ai camerei. De parcă fiecare obiect este învelit în propriul lui neant. Atunci sunt un om foarte-foarte singur, care ştie că e foarte-foarte singur şi care mai ştie că nu poate schimba nimic. Şi atunci, mă gândesc la singurătatea mea ca la propriul meu destin, simt că nu voi putea niciodată să semăn cât de cât cu un om care să facă alţi oameni fericiţi, cu un om care să simtă bucuria de a-şi imagina o viaţă lângă altcineva decât el însuşi. Mi se pare că nu mă pot împotrivi singurătăţii, că ea, orice aş face, mă urmăreşte, sau că este înfăşurată în jurul meu ca o iederă.
Alteori, mi se face frică de singurătatea mea - mi se pare că
îmi vrea răul, că se aşază ca un perete între mine şi viaţă. Atunci mă înfurii,
îi spun că pot şi fără ea, că vreau să fiu şi eu fericit, că merit şi eu puţină
viaţă, că vreau un om lângă mine, nu o singurătate. Îi zic asta şi plec din
casă. Ştiu că ea se întristează, că va sta în pat, va plânge şi va crede că
nu o să mă mai întorc niciodată. Eu plec în lume şi de acolo îmi iau dovezi
ale existenţei vieţii mele. E plăcut uneori să ai gesturile cuiva viu.
Aproape mă felicit că pot să râd, să mă bucur, să privesc o pădure în lumina
amurgului. După puţine zile însă, ceva se rupe în mine. Mi se face dor de
singurătatea mea, care ştiu că mă aşteaptă acasă caldă şi ocrotitoare. Nu mi
se mai pare că ea e un zid între mine şi viaţă, ci e un zid care mă fereşte de
ceea ce lumea are mai agresiv, că zidul, de fapt, mă ţine aproape de mine, că
opreşte înstrăinarea şi devenirea. Ea mă iartă repede, se înfăşoară în jurul
meu, se bucură, facem planuri de viitor. Atunci ei îi place să-mi vorbească
despre oamenii singuri. De la ea ştiu că oamenii singuri au o disperare care
îi face uneori să pară sublimi, că atunci când se întâlnesc doi oameni singuri,
între ei apare un pod de singurătate pe care ei îl numesc dragoste, că iubirea
oamenilor singuri are ceva minunat, inuman, tragic, că oamenii singuri pot
simţi miracolele mult mai intens, că, neputând trăi, ei iubesc foarte mult
viaţa. După ce îmi vorbeşte despre oamenii singuri, mă ia în braţe şi merge cu
mine prin camere, purtându-mă în braţe. În acele ore nesfârşite sunt doar un
bărbat purtat în braţe de propria lui singurătate.
O lungă aşteptare
Dia Radu, redactor "Formula AS”
Şi dacă ar fi doar melodia pe care o ascult acum, încercând să
scriu, totul ar fi bine. Nici n-ar conta că sunt în Bucureşti, singură la
mine acasă, cu ecranul computerului luminând albăstriu, în timp ce Nick Cave,
cu vocea lui aspră şi gravă, tocmai iese din St James Hotel. Chiar aşa zice.
Pun melodia pe repeat, să-i mai aud o dată paşii grăbiţi părăsind camera. Uşa
scârţâie uscat în urma lui. Stau singură, sprijinită de perete, între două
perne. Lumina e joasă, muzica e tare. Farurile maşinilor cresc şi descresc
între perdea şi tablou. Şi umbra care se lasă chiar lângă boxele mele, zău,
parcă e umbra lui. Cave, cu freza lui de copil damnat.
Aiurea, Cave e departe, în oraşul lui în care azi o să plouă. Cineva la TV tot vorbeşte de nori. El iese târându-se pe culoarul vitrat. Iese, lăsând-o pe ea ghemuită pe pat. Poartă încă pe piele mirosul cald de cearşafuri. Şi, mai departe, vin versurile alea frumoase, care mă dor mai mereu. Le ştiu pe de rost, dar trebuie să le ascult cu volumul mai tare. Pentru că aici, chiar în mijlocul lor, mă întâlnesc cu Cave. Îmi vine să-l apuc de braţ şi să-l scutur. Să-i zic, "ah, da, şi tu, nu-i aşa că şi tu? Nu-i aşa că nici ţie nu ţi-e frică de schimbare? Toţi oamenii ăştia între care ai ieşit pe stradă, toţi oamenii ăştia care ţin cu dinţii de vieţile lor, de iubirile lor încercănate de ani; şi tu, şi eu, şi câţi mai sunt totuşi ca noi, speriaţi de lucrurile care ar putea rămâne la fel?”.
Acum trebuie să mai apăs o dată "play”. Pentru că Nick Cave pleacă. Simte în nări frigul. Vremea stă să se schimbe şi viaţa lui la fel. Trebuie să plouă şi mai trebuie ca unul dintre ei să aibă curajul să plece. Ea, cea înfăşurată în cearşafuri. Sau el, pierdut pe stradă în mulţime. Să plece, da, să plece. Să oprească stingerea lentă a ceva ce cândva a fost înfiorător de viu. Să încremenească acolo, ca-ntr-un diapozitiv, iubirea. Să nu o lase să se prefacă în altceva, în chestia aia călduţă, ca aşternuturile dimineţii de care tocmai s-a rupt. Uneori e nevoie să ştii să pleci. Uneori e nevoie să fii pur şi simplu singur.
***
Sunt singură şi acum, când scriu rândurile astea, cum sunt de multe ori când ascult "Jesus of the Moon”. În apartamentul meu au venit toamna şi liniştea. N-a rămas aer decât pentru un singur om. Pentru mine. Visele mele au destul loc să crească, nu-şi izbesc marginile de nici o altă fiinţă. La fel obsesiile, melancoliile, dorurile mai vechi sau mai noi, care mi se încolăcesc în păr. Sunt doar eu cu mine. Dar cine sunt, n-aş putea zice foarte exact. Sunt toate singurătăţile şi toate iubirile care m-au făcut cine sunt. Toate îndrăgostirile şi toate despărţirile. Sunt toate uşile trântite în urma mea, al căror ecou îl mai aud şi azi. Aşa cum simt încă golul care s-a căscat în clipa de după, gândul că celălalt a plecat şi poate pentru totdeauna, luând cu el nu doar hainele, cărţile şi ţigările, ci şi o parte din mine. Sau poate eu eram cea care a trântit uşa ultima dată, ecoul e la fel, uite că nici nu mai ştiu exact. Îmi amintesc doar zilele alea sufocant de grele, partea urâtă a singurătăţii, în care nimic din ceea ce faci nu mai e normal, supus logicii. Singurătatea înecăcioasă care face să ţi se clatine pământul sub picioare şi care-ţi taie pofta de mâncare. Somnul prea mult sau insomnia de după. Şi mersul pe străzi aiurea, fără rost, mersul lui Cave, durerea amestecată cu bucurie, aşteptarea ca altceva să se întâmple curând. Să-mi reamintesc de mine, cea care eram înainte să fiu locuită de altcineva. Să umplu iar cu mine golul dureros care-a crescut în urma unei uşi trântite.
Am trecut prin asta de câteva ori. Am plâns. (Şi mi-a ieşit destul de bine!) Au curs, de fiecare dată, atâtea lacrimi cât să-mi spele pielea de urmele celuilalt. Până-ntr-o zi, când am uitat, pur şi simplu, că sunt singură. Şi mi-am amintit: chiar eu am vrut asta, chiar eu i-am spus celuilalt să plece. Singurătatea n-a mai fost atunci ca zaţul de cafea. A căpătat caimac şi aromă. M-am cuibărit în ea, am simţit-o pulsând în mine şi în afara mea. Mi-a trezit simţurile şi mi-a ascuţit gândurile. Mi-a deschis ochi în buricele degetelor, m-a redat mie însămi, întreagă şi vie, până în vârful unghiilor.
Asta e singurătatea care îmi place. Cea în care aştept să se întâmple dragostea, în care o simt venind, cum simţi venind ploaia, într-o zi cu nori. Pentru că în tine golul nu mai e gol. E un preaplin acum, un preaplin de tine, pe care îl porţi prin lume. De unul singur, nu-ţi foloseşte la nimic. Dacă n-ar fi dragostea, nici singurătatea n-ar mai fi ce e. Te-ai adunat atât doar ca să te risipeşti din nou. În altă fiinţă, în altă iubire. Să te risipeşti şi să te dai de tot, în cel mai adânc, senzual şi întunecat dans al nopţii. Până când pielea începe să-şi piardă conturul în îmbrăţişări tăcute. Până când nu mai ştii dacă te desprinzi tot tu, sau nu cumva în tine a început să crească un altul. Până când vei arde de tot şi te vei întoarce iar la tine.
Şi apoi, mai există cealaltă singurătate, cea de a doua zi, când închizi ochii, în timp ce metroul vâjâie între două staţii, şi pentru o clipă, doar pentru o clipă fulgerător de scurtă, atingerile nopţii îţi reînvie pe piele. Singurătatea care naşte dragostea şi dorinţa. Undeva în piept, să zicem mai jos de coaste, ceva îţi spune că te-ai îndrăgostit din nou.
Îmi mai place singurătatea şi pentru că ea seamănă cu aşteptarea însăşi. E melancolică şi imprevizibilă şi n-are valenţele ocupate. E ca o promisiune perpetuă că mâine, sau poate chiar azi, da, da, acum, în clipa asta, lucrurile pot lua o întorsătură ciudată, ca într-o melodie pe care o tot ascult.
http://www.formula-as.ro/2012/1040/asul-de-inima-45/dosarul-singuratatii-povara-sau-bucurie-15645
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu