S-a întâmplat de curând într-una din
nenumaratele ore petrecute în fata monitorului, cautând informatii pentru
proiectele mele care parca nu se mai termina niciodata, sa dau peste un site al
consulatului în România al unei tari de care ma leaga multe amintiri . Mi-e
greu sa le numesc triste, pentru ca a fost o vreme când clipele la care ma
refer erau firul de speranta de care îmi legasem întreaga viata. Mi-e greu sa
le numesc fericite, pentru ca toata povestea care ma leaga de ele s-a
transformat într-o lunga suferinta pe care am simtit-o si am provocat-o
deopotriva. Desi îmi place sa cred ca am depasit de mult timp tot ceea ce este
legat de acest episod din viata mea, pe care nu stiu în care parte, fericita
sau nefericita, a destinului sa îl plasez nu ma pot minti pe mine însami – am
momente în care mi-e suficient sa aud cuvinte banale în limba care cândva
fusese sinonima pentru mine cu limba iubirii (o iubire ciudata, iluzie
construita stângaci, doar din fum) pentru a simti un fior cunoscut, venit parca
dintr-o alta lume. În timp, m-am obisnuit cu sentimentul si am reusit, prin nu
stiu ce minune, sa ma desprind cu totul de povestea pe care cei din jur au
pus-o pe seama ratacirilor mele sentimentale. Am lasat-o sa se împrastie,
asemeni fumului din care fusese construita, printre visele mele din trecut. Tot
ce a ramas e un nume, câteva obiecte de aratat nepotilor si amintirea unui oras
splendid care ar fi trebuit sa fie al îndragostitilor si nu al suferintei.
Toate aceste gânduri m-au invadat în clipa în
care pe site-ul pe care ajunsesem din pura întâmplare, am citit numele pe care
nu îl mai rostisem de atâta timp. Scris cu litere de-o schioapa, într-un rând
aproape indescifrabil, printre multe alte nume. A fost o fractiune de secunda
în care timpul s-a oprit în loc si ecranul se încapatâna parca sa mareasca si
sa micsoreze simultan numele care îmi readusese în minte o întreaga lume
uitata. M-am dezmeticit abia atunci când mi-am dat seama ca ajunsesem pe o
pagina a unei publicatii consulare în care, printre altele, erau enumerate
toate nasterile, decesele si casatoriile cetatenilor straini proveniti din tara
mea de poveste si stabiliti în România. 18 iulie 2008... si un nume al unei
românce... Omul pe care îl lasasem departe cu ani în urma, s-a casatorit cu
aproape un an în urma la nici 300 de kilometri de orasul în care locuiesc si
probabil ca acum este mai aproape decât mi-as fi imaginat vreodata ca va fi,
dupa toamna aceea plina de suferinta.
Vreo câteva zile mi-am amintit de revelatia
mea nocturna produsa cu ajutorul monitorului si al hazardului. Am dezgropat
lucruri la care am încetat de mult timp sa ma gândesc, am plâns si am zâmbit,
plimbându-ma aiurea, cu mintea, prin gradinile minunate din orasul luminilor.
Mi-am dat seama ca vestea casatoriei omului care mi-a schimbat destinul într-un
mod cu totul bizar era lucrul acela de care aveam nevoie ca sa ma desprind de
tot de trecut fara a mai avea sentimentul unei vinovatii cumplite. E ca un fel
de umbra care mi se lasase peste suflet si care acum s-a ridicat deodata. Nimic
altceva decât umbra... si raze de lumina...
Uneori te cuprinde nostalgia, alteori teama,
de cele mai multe ori te lasi prada unei suferinte dulci în care se amesteca
suspine si zâmbete abia schitate, însa niciodata nu poti sa te refugiezi în
indiferenta... pentru simplul fapt ca umbra, la fel ca si lumina, face parte
din tine.
http://www.egirl.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu