Eram la un pas de divort. Si mi-am dat
seama ca ce credeam eu ca fac corect era, de fapt, gresit.
Atunci cand nu mai
intelegi ce cauti intr-o casatorie in care parca exista numai cearta, scandal
si probleme... este timpul sa faci ceva.
"Eu am dreptate,
ea este de vina..." - acuzatii de tradare, minciuni si mult stres. Este
simplu sa dai vina doar pe el si sa crezi ca tot ce faci tu este bine. Eu...
m-am trezit intr-o noapte. Cu picioarele stranse sub mine, nu bratele
incrucisate, cu ochii brazdati de lacrimi, gandindu-ma ca eu sunt cea ranita,
ca lui nu ii pasa. "Nu mai pot face acest lucru." - mi-am spus.
Si apoi o prietena
mi-a spus ceva ce a schimbat totul: "Esti sigura ca tu esti singura care
sufera? Acest barbat este barbatul pe care l-ai iubit suficient pentru a face
copii cu el. Esti absolut sigura ca pe el nu il doare? Chiar nu vrei sa ii
oferi o sansa pentru a iti explica si partea lui?
Nu aveam niciun chef
sa imi ascult sotul. Si... nu despre asta sunt certurile? Ne auzim unul pe
celalalt cum tipam, ne descarcam, spune cuvinte urate care sunt fara sens
pentru ca niciunul nu asculta. Si in toata aceasta nebunie ne convingem ca noi
avem dreptate si ei gresesc. Insa... oare am fost eu prea dura si nu i-am lasat
posibilitatea de a se apara?
"Nu mai am
putere..." - mi-am spus in gand.
Au urmat cateva zile
intregi in care pur si simplu treceam pe langa el si nu stiam ce sa ii mai zic.
Ne ignoram reciproc. Si cred ca nici el nu voia sa vorbeasca cu mine. Am
construit un zid al tacerii atat de gros si de impenetrabil incat singurele
dati in care vorbeam erau la sfarsitul zilei... si atunci doar cand trebuia sa
spunem despre copii sau despre vreo problema care ne privea pe amandoi.
Stateam noaptea treaza
si ma gandeam ce se intampla cu noi si cum de am ajuns aici. Nu stiam daca mai
pot face ceva. Apoi, intr-o dimineata, am spus cu o liniste incredibila in
suflet: "Imi pare rau."
Am fost socata de alegerea cuvintelor.
El s-a uitat cu ochi mari la mine. In adancul ego-ului meu, o parte din mine
tipa suparata cum de am indraznit sa imi cer scuze, insa mintea si inima mea ma
impingeau sa spun mai multe.
"Nu am fost
sincera cu tine. Ne-am certat de atatea ori, insa niciunul dintre noi nu s-a
oprit pentru a il asculta pe celalalt. Ne durea pe amandoi... insa oare de ce
nu am incercat sa ascultam ce probleme avem?" - am continuat.
El nu a raspuns in
cuvinte, dar am vazut cum isi schimba privirea. Nu foarte mult, insa suficient
de mult incat sa inteleg ca ce am avut de spus a fost inteles... ca si el se
gandea la asta.
"Te rog, nu ma
parasi." - plangea inima mea.
Au urmat cateva zile
in care amandoi eram stangaci, incercam sa incepem conversatii, insa parca nu
mai eram noi. Mi-am promis ca nu imi voi concentra atentia asupra trecutului,
ci mai degraba asupra momentului prezent. Nu pot fi suparata pe greselile
anterioare si pe durerile de atunci.
Nu despre asta este
iertarea?
Mi-am inghitit din
mandrie si am inceput deja sa imi ascult sotul - acesta era obiectivul meu in
fiecare zi. Cine stie daca acest lucru va functiona... insa, cel putin, acum nu
ne mai certam.
"Da, uite ca
exista inca dragoste in toata durerea asta." - mi-am zis.
"Copiii nostri ne
urmaresc, asa ca ar fi bine sa o facem ca la carte." - i-am raspuns.
Iar acum ne vindecam:
vrem sa ne apropiem unul de celalalt, insa inca trebuie sa negociem. Da, inca
exista iubire in aceasta durere. Sunt sigura de acest lucru. Si daca dupa toate
acestea nu vom reusi nimic, ei bine, voi stii ca am incercat cu adevarat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu