Sentimentul de
singurătate ne bântuie pe fiecare dintre noi, începând din copilărie. Şi, din
păcate, acesta este sentimentul care ne va însoți până la moarte.
Atunci când este mic, copilul depinde doar de o singură persoană iar aceasta este, de obicei, mama. Dar, copilul crește, și are nevoie de timp pentru a învăța să fie independent. Independența presupune separare. Separarea poate fi percepută de mulți ca fiind o durere. Atunci când e mic copilul nu percepe decât unirea cu mama iar cuvântul predominant în relație este „NOI!”. Mai târziu, crescând, copilul învață să se separe de mamă şi astfel începe conștientizarea propriului EU.
În momentul în care copilul devine capabil să separe cele două moduri de ființare, „NOI” şi „EU”, în viața lui apare un sentiment de izolare necunoscut anterior.
Copilul, crescând, începe să înțeleagă că deși mama este asemenea lui, o ființă umană, ea nu mai apare întotdeauna lângă el, la momentul potrivit. Este etapa în care va fi resimțită şi toată durerea sau emoțiile mamei. Frica şi anxietatea vor fi o urmare inevitabilă a conștientizării fragilității vieții părinților. Dar, copilul crește şi devine adult. Şi, cu toate acestea, ideea de singurătate nu-l va părăsi.
Orice om ajunge să conștientizeze că în această lume a venit singur şi că va pleca, la fel, tot în singurătate. Nimeni nu poate muri în locul nostru așa cum nici noi nu putem muri în locul altei persoane. Frica de singurătate este cea care își pune amprenta pe viața şi relațiile noastre, în cele mai ciudate moduri. Frica de izolare este cea care ne împinge să stabilim legături sociale.
O conexiune emoțională cu o altă persoană ne îndepărtează de singurătate. Stabilim legături emoționale care pot dura sau nu. Relațiile pe care le construim pot diferi calitativ. Cea care ne determină capacitatea de a iubi este atitudinea noastră față de teama de singurătate.
Vă propun astăzi două abordări, pentru a vedea în ce mod frica de singurătate poate transforma iubirea.
Dragostea Matură
O persoană care este deplin conștientă de izolarea sa de lumea exterioară are toate șansele de a-şi crea o familie sau de a stabili o relație afectivă matură. O astfel de persoană va realiza că legătura afectivă este minunată dar relația, oricât ar fi de bună, nu-l poate salva sută la sută, de singurătate. Este tipul de om care își dă seama că a fi sau a sta singur nu este un lucru rău, umilitor sau groaznic. Pentru o astfel de persoană dragostea este în primul rând dăruire pentru că, de la obiectul iubirii sale, el nu va aștepta nici laudă, nici admirație şi nici satisfacția sexuală. În centrul preocupărilor sale nu vom găsi nici o picătură de lăcomie sau de interes. O astfel de persoană îl iubește pe celălalt, așa cum este şi pur și simplu pentru ce este.
Am putea crede că nu există o astfel de iubire. Dacă citim cuvintele Sfântului Apostol Pavel vom înțelege că acest tip de iubire a existat şi că va exista veșnic.
„Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de rău. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată (I Corinteni, XIII, 4-8)
Da, frumos şi ușor de spus dar ce putem spune despre sentimentul de iubire reciprocă?
Deși pare ciudat, condiția pentru a fi iubit este de a iubi. Ajungi la iubire matură atunci când nu mai cauți răsplată. Răspunsul sau recompensa va fi doar o urmare firească a faptului că iubești necondiționat, fără comparații, etichetări sau judecată.
Pentru a ajunge la iubire matură ai nevoie de înțelegere, îngăduință şi empatie. Doar cu acestea vei putea înțelege gândurile, sentimentele și aspirațiile celuilalt. Iubirea matură este singura care poate stabili o conexiune emoțională adevărată. Cum se dezvoltă această iubire? Atunci când, în contactul emoțional, nu te gândești la tine. Nu aplici următorul tip de discurs şi gândire: - Oare el (sau ea) s-a gândit la mine? - Oare îi place cum arăt acum? - Oare ce va spune despre cuvintele mele?
Când apar astfel de gânduri trebuie să știi că acestea sunt pe deplin doar ale tale. Aceste gânduri sau exprimări nu pot conduce la dialog. Vorbești cu tine. Când vorbești cu cei dragi, într-un contact emoțional autentic, uiți de tine și cauți doar să-l înțelegi pe celălalt.
O iubire matură nu este critică. Iubirea abundă printr-o avalanșă de alte sentimente cum ar fi empatia, simpatia și recunoștința care te fac să-i mulțumești celuilalt pentru ce este şi pentru tot ce face, aici și acum. Singurul angajament al iubirii mature este grija față de celălalt.
Dar, pentru a te îngriji de celălalt, ai nevoie de o bază solidă care nu poate porni decât din educație şi credință. Valorile morale sunt cele care te fac altruist în relația cu celălalt.
Pentru a iubi matur este necesar să-ți accepți partenerul (ființă valoroasă, ca şi tine) pentru tot ceea ce este, cu toate avantajele și dezavantajele sale sau cu toate defectele şi calitățile lui.
Iubirea matură provine din bogăția lumii interioară a omului. Un om bogat spiritual nu iubește pentru că are nevoie de cineva, ci iubește pur şi adevărat. Iubirea matură aparține celui care nu dorește să se afirme pe seama partenerului dar care este întotdeauna gata să fie lângă persoana iubită, pentru a se îmbogăți spiritual.
Iubirea matură înseamnă încredere în partener. Iubirea matură nu-ți cere să te înjosești controlând apeluri telefonice sau citind corespondență. Încredere înseamnă să-i dai partenerului libertate deplină în relație, inclusiv dreptul de a se retrage. Dacă unul dintre parteneri decide să pună capăt relației, aceasta va fi percepută de celălalt ca fiind o alegere personală, pe care, în orice circumstanțe, o va respecta. Un om care iubește matur nu percepe relația ca pe o amenințare la dezintegrare şi nici ca fiind pierderea lui EU.
În cazul rupturii va fi fără îndoială o durere de separare, dar aceasta nu va fi suficient de puternică încât să pună în pericol sănătatea mintală.
Dragostea nevrotică
Dacă omul nu este capabil să dezvolte un sentiment profund de încredere în sine și să realizeze că singurătatea este ceva normal, frica de izolare îl va conduce mai devreme sau mai târziu spre o anume patologie care-i va afecta mintea. Problemele psihologice pot apărea la oamenii care cred că este rău şi contraindicat să fii singur.
O astfel de persoană, pentru a-şi atenua temerile și anxietatea, se va folosi de alte persoane. În psihoterapie, acest tip de comportament se numește nevrotic.
Un om cu personalitate nevrotică este cel ce e întotdeauna gata să facă orice şi să ducă adevărate lupte pentru a obține noi probe de dragoste, de la partener. Această nevoie de dovezi este însă doar o modalitate de a-şi umple golul interior, pentru a-şi reduce stresul mental. Un om cu personalitate nevrotică este „viu” şi ferm convins că trăiește doar dacă există în conștiința partenerului său. Pentru a „trăi” are nevoie să ceară mereu dovezi, care să-i ateste că este „viu”. Tiparul de comportament generat de acest mod de gândire este sortit eșecului din mai multe motive.
În primul rând, partenerul nevroticului devine obosit tot căutând moduri prin care să-şi reafirme dragostea. Mai devreme sau mai târziu va apărea, inevitabil, sentimentul că într-adevăr, este prea mult ceea ce i se cere.
În al doilea rând, partenerul va ajunge să înțeleagă că în relație el este pur și simplu folosit (așa cum poți folosi orice obiect, şi nu ființă umană). Cu toate că şi partenerul are nevoi şi dorește şi el să fie iubit, va descoperi că rolul său principal în relație este acela de a iubi.
În al treilea rând, partenerul va simți că nu este acceptat ca persoană, deoarece celălalt nu-l iubește necondiționat, necunoscându-i şi nerespectându-i toate aspectele caracterului său.
Un om cu personalitate nevrotică nu poate realiza valoarea celuilalt. De aceea el va tinde, întotdeauna, să-şi confirmare doar propria valoare nu şi pe cea a partenerului.
Este dificil să construiești o relație puternică pe o astfel de fundație. Relația cu nevroticul pur şi simplu nu funcționează. Nevroticul, fără să înțeleagă ce i se întâmplă, se va confrunta, mereu, cu singurătatea şi izolarea. El poate să creadă că relațiile sale nu merg pentru că ceilalți nu sunt suficient de buni sau că nu îl plac dar problema este că nevroticul nu poate iubi.
O relația în care unul dintre parteneri îl folosește pe celălalt doar pentru a-şi reduce teama de a fi singur, nu va fi o relație de durată. Foarte des, individul cu personalitate nevrotică va tinde să fuzioneze cu obiectul iubirii sale şi astfel va trece la modul şi mai dezastruos, cel de dependență.
Într-o relație de dependență nevroticul va renunța la nevoile și la dorințele lui. Doar că, în încercările disperate de a fi iubit, el va pierde sensul lui EU încetând în acest mod să mai fie interesant pentru partenerul său. Relația se va nărui iar despărțirea va fi percepută de persoana nevrotică ca fiind o tragedie personală.
În dragoste, frica de singurătate joacă un rol semnificativ. Dragoste înseamnă să iubești doar că să iubești este mult mai greu și mai responsabil decât să fii iubit.
Dacă vrei să fii iubit, învață să iubești! Când dorești să construiești o relație de iubire matură nu căuta recompense şi nu mai pune pe „EU” în prim plan. Doar așa te poate găsi dragostea.
Angela Agachi
Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă
Atunci când este mic, copilul depinde doar de o singură persoană iar aceasta este, de obicei, mama. Dar, copilul crește, și are nevoie de timp pentru a învăța să fie independent. Independența presupune separare. Separarea poate fi percepută de mulți ca fiind o durere. Atunci când e mic copilul nu percepe decât unirea cu mama iar cuvântul predominant în relație este „NOI!”. Mai târziu, crescând, copilul învață să se separe de mamă şi astfel începe conștientizarea propriului EU.
În momentul în care copilul devine capabil să separe cele două moduri de ființare, „NOI” şi „EU”, în viața lui apare un sentiment de izolare necunoscut anterior.
Copilul, crescând, începe să înțeleagă că deși mama este asemenea lui, o ființă umană, ea nu mai apare întotdeauna lângă el, la momentul potrivit. Este etapa în care va fi resimțită şi toată durerea sau emoțiile mamei. Frica şi anxietatea vor fi o urmare inevitabilă a conștientizării fragilității vieții părinților. Dar, copilul crește şi devine adult. Şi, cu toate acestea, ideea de singurătate nu-l va părăsi.
Orice om ajunge să conștientizeze că în această lume a venit singur şi că va pleca, la fel, tot în singurătate. Nimeni nu poate muri în locul nostru așa cum nici noi nu putem muri în locul altei persoane. Frica de singurătate este cea care își pune amprenta pe viața şi relațiile noastre, în cele mai ciudate moduri. Frica de izolare este cea care ne împinge să stabilim legături sociale.
O conexiune emoțională cu o altă persoană ne îndepărtează de singurătate. Stabilim legături emoționale care pot dura sau nu. Relațiile pe care le construim pot diferi calitativ. Cea care ne determină capacitatea de a iubi este atitudinea noastră față de teama de singurătate.
Vă propun astăzi două abordări, pentru a vedea în ce mod frica de singurătate poate transforma iubirea.
Dragostea Matură
O persoană care este deplin conștientă de izolarea sa de lumea exterioară are toate șansele de a-şi crea o familie sau de a stabili o relație afectivă matură. O astfel de persoană va realiza că legătura afectivă este minunată dar relația, oricât ar fi de bună, nu-l poate salva sută la sută, de singurătate. Este tipul de om care își dă seama că a fi sau a sta singur nu este un lucru rău, umilitor sau groaznic. Pentru o astfel de persoană dragostea este în primul rând dăruire pentru că, de la obiectul iubirii sale, el nu va aștepta nici laudă, nici admirație şi nici satisfacția sexuală. În centrul preocupărilor sale nu vom găsi nici o picătură de lăcomie sau de interes. O astfel de persoană îl iubește pe celălalt, așa cum este şi pur și simplu pentru ce este.
Am putea crede că nu există o astfel de iubire. Dacă citim cuvintele Sfântului Apostol Pavel vom înțelege că acest tip de iubire a existat şi că va exista veșnic.
„Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de rău. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată (I Corinteni, XIII, 4-8)
Da, frumos şi ușor de spus dar ce putem spune despre sentimentul de iubire reciprocă?
Deși pare ciudat, condiția pentru a fi iubit este de a iubi. Ajungi la iubire matură atunci când nu mai cauți răsplată. Răspunsul sau recompensa va fi doar o urmare firească a faptului că iubești necondiționat, fără comparații, etichetări sau judecată.
Pentru a ajunge la iubire matură ai nevoie de înțelegere, îngăduință şi empatie. Doar cu acestea vei putea înțelege gândurile, sentimentele și aspirațiile celuilalt. Iubirea matură este singura care poate stabili o conexiune emoțională adevărată. Cum se dezvoltă această iubire? Atunci când, în contactul emoțional, nu te gândești la tine. Nu aplici următorul tip de discurs şi gândire: - Oare el (sau ea) s-a gândit la mine? - Oare îi place cum arăt acum? - Oare ce va spune despre cuvintele mele?
Când apar astfel de gânduri trebuie să știi că acestea sunt pe deplin doar ale tale. Aceste gânduri sau exprimări nu pot conduce la dialog. Vorbești cu tine. Când vorbești cu cei dragi, într-un contact emoțional autentic, uiți de tine și cauți doar să-l înțelegi pe celălalt.
O iubire matură nu este critică. Iubirea abundă printr-o avalanșă de alte sentimente cum ar fi empatia, simpatia și recunoștința care te fac să-i mulțumești celuilalt pentru ce este şi pentru tot ce face, aici și acum. Singurul angajament al iubirii mature este grija față de celălalt.
Dar, pentru a te îngriji de celălalt, ai nevoie de o bază solidă care nu poate porni decât din educație şi credință. Valorile morale sunt cele care te fac altruist în relația cu celălalt.
Pentru a iubi matur este necesar să-ți accepți partenerul (ființă valoroasă, ca şi tine) pentru tot ceea ce este, cu toate avantajele și dezavantajele sale sau cu toate defectele şi calitățile lui.
Iubirea matură provine din bogăția lumii interioară a omului. Un om bogat spiritual nu iubește pentru că are nevoie de cineva, ci iubește pur şi adevărat. Iubirea matură aparține celui care nu dorește să se afirme pe seama partenerului dar care este întotdeauna gata să fie lângă persoana iubită, pentru a se îmbogăți spiritual.
Iubirea matură înseamnă încredere în partener. Iubirea matură nu-ți cere să te înjosești controlând apeluri telefonice sau citind corespondență. Încredere înseamnă să-i dai partenerului libertate deplină în relație, inclusiv dreptul de a se retrage. Dacă unul dintre parteneri decide să pună capăt relației, aceasta va fi percepută de celălalt ca fiind o alegere personală, pe care, în orice circumstanțe, o va respecta. Un om care iubește matur nu percepe relația ca pe o amenințare la dezintegrare şi nici ca fiind pierderea lui EU.
În cazul rupturii va fi fără îndoială o durere de separare, dar aceasta nu va fi suficient de puternică încât să pună în pericol sănătatea mintală.
Dragostea nevrotică
Dacă omul nu este capabil să dezvolte un sentiment profund de încredere în sine și să realizeze că singurătatea este ceva normal, frica de izolare îl va conduce mai devreme sau mai târziu spre o anume patologie care-i va afecta mintea. Problemele psihologice pot apărea la oamenii care cred că este rău şi contraindicat să fii singur.
O astfel de persoană, pentru a-şi atenua temerile și anxietatea, se va folosi de alte persoane. În psihoterapie, acest tip de comportament se numește nevrotic.
Un om cu personalitate nevrotică este cel ce e întotdeauna gata să facă orice şi să ducă adevărate lupte pentru a obține noi probe de dragoste, de la partener. Această nevoie de dovezi este însă doar o modalitate de a-şi umple golul interior, pentru a-şi reduce stresul mental. Un om cu personalitate nevrotică este „viu” şi ferm convins că trăiește doar dacă există în conștiința partenerului său. Pentru a „trăi” are nevoie să ceară mereu dovezi, care să-i ateste că este „viu”. Tiparul de comportament generat de acest mod de gândire este sortit eșecului din mai multe motive.
În primul rând, partenerul nevroticului devine obosit tot căutând moduri prin care să-şi reafirme dragostea. Mai devreme sau mai târziu va apărea, inevitabil, sentimentul că într-adevăr, este prea mult ceea ce i se cere.
În al doilea rând, partenerul va ajunge să înțeleagă că în relație el este pur și simplu folosit (așa cum poți folosi orice obiect, şi nu ființă umană). Cu toate că şi partenerul are nevoi şi dorește şi el să fie iubit, va descoperi că rolul său principal în relație este acela de a iubi.
În al treilea rând, partenerul va simți că nu este acceptat ca persoană, deoarece celălalt nu-l iubește necondiționat, necunoscându-i şi nerespectându-i toate aspectele caracterului său.
Un om cu personalitate nevrotică nu poate realiza valoarea celuilalt. De aceea el va tinde, întotdeauna, să-şi confirmare doar propria valoare nu şi pe cea a partenerului.
Este dificil să construiești o relație puternică pe o astfel de fundație. Relația cu nevroticul pur şi simplu nu funcționează. Nevroticul, fără să înțeleagă ce i se întâmplă, se va confrunta, mereu, cu singurătatea şi izolarea. El poate să creadă că relațiile sale nu merg pentru că ceilalți nu sunt suficient de buni sau că nu îl plac dar problema este că nevroticul nu poate iubi.
O relația în care unul dintre parteneri îl folosește pe celălalt doar pentru a-şi reduce teama de a fi singur, nu va fi o relație de durată. Foarte des, individul cu personalitate nevrotică va tinde să fuzioneze cu obiectul iubirii sale şi astfel va trece la modul şi mai dezastruos, cel de dependență.
Într-o relație de dependență nevroticul va renunța la nevoile și la dorințele lui. Doar că, în încercările disperate de a fi iubit, el va pierde sensul lui EU încetând în acest mod să mai fie interesant pentru partenerul său. Relația se va nărui iar despărțirea va fi percepută de persoana nevrotică ca fiind o tragedie personală.
În dragoste, frica de singurătate joacă un rol semnificativ. Dragoste înseamnă să iubești doar că să iubești este mult mai greu și mai responsabil decât să fii iubit.
Dacă vrei să fii iubit, învață să iubești! Când dorești să construiești o relație de iubire matură nu căuta recompense şi nu mai pune pe „EU” în prim plan. Doar așa te poate găsi dragostea.
Angela Agachi
Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu