De unde vine ideea ca fiecare are o jumatate
lipsa, care ne completeaza perfect? Si ce ii convinge pe unii ca au intalnit-o
deja? Sa facem putina lumina in cazul acestei teorii a iubirii predestinate.
In mod normal, sufletul-pereche este definit ca fiinta care se adapteaza
perfect gusturilor si valorilor noastre, cel sau cea cu care vom forma un cuplu
implinit, alaturi de care impartasim acel tip de dragoste fara termen de
expirare. Este definitia fericirii, a tandretii si a placerii…
Cautarea „jumatatii“ este
atat de prezenta in peisajul amoros contemporan, incat am uitat cu desavarsire
originea sa. De vina pentru aceasta ipoteza este Platon, care spunea ca, initial,
oamenii erau lipiti spate in spate, sub forma unor fiinte androgine.
Cand zeii au vazut puterea imensa a
acestora si pentru a-i putea controla mai usor, au hotarat sa ii desparta. In
timp, tristetea noilor entitati, indurerate profund de pierderea jumatatii, a
impresionat zeii, care l-au trimis pe Eros sa ii ajute sa se regaseasca.
Puterea necesara
O poveste fascinanta, din categoria
Legendelor Olimpului, pe care, de multe ori, ne-o asumam involuntar. Marturie
sta povestea lui Tudor, un barbat de 40 de ani, divortat, 100% concentrat pe
viata profesionala si foarte cerebral. Dupa ce a cunoscut-o pe M., era ferm
convins ca isi intalnise sufletul-pereche, femeia care il completa, dar care nu
isi dorea sa aiba o relatie cu el.
A facut tot ce i-a stat in putere sa o aduca in viata lui, a
curtat-o timp de doi ani, pana au inceput sa formeze un cuplu, iar acum sunt
casatoriti. Magie? Poate. Insa, in realitate, convingerea ca ne-am intalnit jumatatea ne da forta necesara seductiei,
ne intareste rabdarea si perseverenta.
Fenomene inexplicabile?
Nu de putine ori, intalnirea cu sufletul-pereche seamana cu un seism,
care ne zdruncina peisajul psihic obisnuit si ne duce dincolo de frontierele
supranaturalului. „Atunci cand Mircea a intrat in
incapere, la petrecere, instantaneu, am simtit o senzatie inexplicabila de
disconfort“, povesteste Simona, 35 de ani.
„Cineva ne-a facut cunostinta, am stat
de vorba de parca ne stiam de o viata. Imi era incredibil de familiar. Nu
corespundea deloc criteriilor mele obisnuite in ceea ce priveste un potential
iubit, ci parca el era persoana pe care o asteptasem dintotdeauna. Ne
intelegeam din priviri, gestica, mimica, cuvintele erau, pur si simplu, de
prisos.
Pana si distanta dintre trupurile
noastre mi se parea prea mica pentru doi oameni ce abia s-au cunoscut. Dupa
ziua de nastere a prietenei mele, au inceput sa se intample fenomene ciudate,
senzatii de deja-vu, premonitii, in care eu nici macar nu credeam!
Visand cu ochii deschisi, il vedeam
mergand in tot felul de locuri, iar pagina lui de facebook imi confirma asta,
stiam cum arata apartamentul sau dinainte de a ma invita la cina, la el acasa.
Sincer, credeam ca imi pierd mintile. Intr-o seara, mi-am facut curaj si i-am
povestit toate aceste intamplari. Am fost socata sa aflu ca si el traia ceva
similar.
Se temea… Avea si motive, atunci esti ca
intr-o transa, cand nu poti controla nimic. Citisem multe carti de psihologie
si dezvoltare personala, dar cunostintele acumulate nu ma ajutau cu nimic, imi
era imposibil sa pun o eticheta acestor fenomene.
Mi-au trebuit ceva ani sa recunosc ca
«mi-am intalnit sufletul-pereche», in sensul spiritual al termenului, tocmai
eu, care nu am nicio inclinare spre spiritualitate. Dar sunt foarte fericita ca
s-a intamplat asta, pentru ca am vazut lumea altfel.“
Din punct de vedere psihanalitic, un asemenea
sentiment de exaltare, amestecat cu anxietate, cu accelerarea gandirii si a
ideilor, se numeste „stare maniacala“, dar, aici, acest diagnostic nu poate oferi o explicatie
plauzibila.
Cat despre fenomenele aparent telepatice
care i-au cuprins pe Simona si „jumatatea“ ei, ele fac trimitere la legaturile
primare cu mama, atunci cand bebelusul este conectat direct la emotiile
materne.
Pentru psihanaliza, jumatatea perfecta pe care o
cautam cu frenezie tine, de fapt, de domeniului imaginarului: nostalgici dupa
fuziunea mama-sugar din primele luni ale existentei noastre, pe care, de
altfel, incercam toata viata sa o regasim ori sa o recompunem, inventam o
figura ideala, un partener ideal, cu care putem comunica fara cuvinte, care ne
protejeaza, ne rasfata si ne ofera ceea ce ne lipseste.
O intuitie romantica
O alta ipoteza cu iz romantic vorbeste
despre sentimentul de solitudine, de dor, fara o cauza tangibila, si care se
datoreaza tocmai pierderii sau absentei „jumatatii noastre“. In orice caz,
psihoterapeutii aud zeci de marturii precum cea a Simonei si a lui Tudor.
Multi oameni descriu in cabinet fenomene de acest gen, comunicare la
distanta, cunoastere intuitiva a gesturilor si a actiunilor celuilalt, vise
premonitorii…
Iar toti cei care au cunoscut astfel de
manifestari, aproape intotdeauna la califica drept experiente violente
emotional, nu neaparat in sensul rau al cuvantului, ci mai degraba bulversante,
care contrazic rationalul.
Uneori, in ciuda legaturii puternice
dintre parteneri, cuplul se dizolva. In general, unul dintre cei doi nu este
pregatit pentru o relatie serioasa si nu poate sa isi asume tot ce presupune
asta. Cum este posibil ca niste suflete-pereche sa nu se recunoasca sau sa
rateze sansa vietii lor?
Ratiunea raspunde scurt si la obiect: pentru ca toate aceste
povesti sunt strict rodul imaginatiei noastre. In cuplul aparent fabulos
si cu perspective de fericire eterna, intotdeauna va exista un partener care
si-a creat un scenariu demn de o comedie romantica cu incasari uriase de
box-office, care s-a convins pe sine ca si-a intalnit jumatatea, si un altul
mai putin indragostit – sau chiar deloc.
In opinia lui Joseph Gikatilla,
kabbalist castilian din secolul al XIII-lea, daca in cuplu nu exista acord
perfect, inseamna ca cele doua suflete nu sunt la acelasi stadiu din ciclul lor
terestru sau, mai bine-zis, la acelasi grad de constientizare.
Experienta scurta, dar iesita din comun,
a Simonei nu a fost fara urmari: „Mi-a schimbat radical modul de a iubi, de a
munci, de a evalua o relatie, inclusiv cu prietenii sau cu familia mea. Acum am
un nou iubit, complet diferit de precedentul, foarte realist si cu picioarele
bine infipte in pamant, inclinat mai degraba catre stiinta, decat spre
spiritualitate.
Asadar, pentru el, notiunea de
«suflete-pereche» este un fel de basm inventat de adulti. Dar fie ca este real
sau nu acest concept, tot ceea ce conteaza pentru mine acum este ca am devenit
mult mai deschisa, mai empatica, mai atenta la cei din jur, si relatia asta
chiar ma face fericita. Oare exista posibilitatea sa avem mai multe
suflete-pereche? Sau nu stim noi sa citim corect semnele?“
Aceste povesti stranii, desprinse parca
din romanele de dragoste, ne fac sa visam, ne dau sperante si duc cu ele
promisiunea unui univers care comploteaza in taina la (re)gasirea iubirilor
predestinate. Este benefica o astfel de reverie? Poate ca este doar pana la un
punct…
Pentru ca, in asteptarea lui Fat-Frumos cel sortit, riscam sa nu
ne bucuram de prezent, de persoana de langa noi, care, in final, ar putea fi
chiar alesul. Nici basmele nu mai spun ce se intampla cu Alba-ca-Zapada sau
Cenusareasa dupa ce se casatoresc cu Printul. Asadar, de ce nu ne-am scrie propriul final fericit al povestii facand
alegerile potrivite?
