“Căutând, pe câmpiile
pustii, florile odinioară căzute din mila drumului…”
“Fiecare din noi e un instrument,
fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară… alții un pian
discordat… alții o mandolină… unii castaniete… celălalt un cimpoi, un trombon,
o chitară… Alții gramofoane, adică sunt veseli, triști sau sensibili, numai pe
plăcile altora…
(…)Da… sunt şi ceasuri bune. Să le lăsăm
să doarmă… să nu le deşteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. Să nu ne
întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu
ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… să nu cercetăm colţurile
de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă… să nu
alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost
altul… Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo
amintire.
E o durere zadarnică. Nu mai găsim- nu
se mai întoarce- acelaşi palpit, aceeaşi
izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să
ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe
câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului.
Să porți în tine o orchestră! Valuri de
armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării! Ce obositor cântec! Adesea
mă doare trupul de truda lui…
Prin ce greşeală s-au închis în mine
aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un
şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el
singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul
nesfârşit al eredităţilor?
De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinți
de care nu are vină?”
Hortensia Papadat Bengescu (8 decembrie
1876 – 5 martie 1955),
Femeia în fața oglinzii
Femeia în fața oglinzii
Sorin
Tudor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu