Osho-Prin dragoste, viaţa ajunge pe culmea ei cea mai înaltă

Dragostea nu răneşte pe nimeni. Şi dacă simţi că ai fost rănit de dragoste, atunci altceva din tine, ceea ce a fost rănit nu este aspectul iubirii, ci un altul. Dacă nu vei înţelege acest lucru, vei continua să te învârţi în acelaşi cerc. Ceea ce numeşti dragoste poate să ascundă multe lucruri lipsite de dragoste pe care le ţii ascunse în tine – mintea omenească a fost foarte isteaţă, foarte inventivă, când a fost vorba să îi înşele pe alţii şi să se înşele pe ea însăşi. Mintea atribuie etichete frumoase unor lucruri urâte, încearcă să-şi acopere rănile cu flori. Acesta este unul dintre primele lucruri cărora trebuie să te adresezi, dacă vrei să înţelegi ce este dragostea.

”Dragostea”, la modul în care este folosit în mod obişnuit acest cuvânt de către oameni, nu este dragoste, ci plăcere. Iar plăcerea este destinată să creeze durere, pentru că a dori pe cineva ca pe un obiect înseamnă să ofensezi persoana respectivă. Este o insultă, este violent. Când te apropii de cineva mânat de dorinţa trupească, câtă vreme vei putea să pretinzi că este vorba de dragoste?
Ceva superficial va părea dragoste, dar zgârâie puţin şi imediat, ascunsă sub poleială, vei găsi plăcerea trupească pură. Plăcerea trupească este animalică. A privi un om cu plăcere trupească înseamnă să-l insulţi, să-l umileşti, înseamnă să o reduci pe acea persoană la statutul de lucru, de bun de consum. Nimănui nu-i place să fie folosit. Nimeni nu este o marfă, nimeni nu este un mijloc de atingere a unui scop. Aceasta este deosebirea dintre plăcerea trupească şi dragoste. Plăcerea trupească uzează de celălalt pentru îndeplinirea propriilor dorinţe.

Dragostea este exact opusul: respectarea celuilalt ca scop în sine, în ceea ce te priveşte pe tine însuţi. Când iubeşti pe cineva ca scop pentru tine însuţi, nu există senzaţia de durere; experienţa aceasta te îmbogăţeşte. Dragostea îmbogăţeşte pe oricine.
În al doilea rând, dragostea nu poate să fie adevărată decât dacă în spatele ei nu se ascunde un ego; altfel, dragostea devine doar o călătorie a ego-ului. Este un mijloc foarte subtil de a domina. Şi trebuie să fii foarte conştient, deoarece dorinţa de a domina este foarte profund înrădăcinată. Nu apare niciodată pe faţă; întotdeauna vine camuflată în spatele unor veşminte frumoase, ornamentate.

Părinţii nu spun niciodată că fiii şi fiicele lor sunt proprietatea lor, nu spun niciodată că vor să-şi domine copiii, însă exact asta fac. Spun că vor să fie de ajutor, spun că doresc să fie inteligenţi, sănătoşi, exuberanţi, dar – şi acest ”dar” este un dar imens – totul trebuie să fie potrivit ideilor lor. Până şi fericirea copiilor trebuie să fie decisă de ideile părinţilor; copiii trebuie să fie fericiţi potrivit aşteptărilor părinţilor. Copiii trebuie să fie inteligenţi, dar în acelaşi timp obedienţi. Asta înseamnă să ceri imposibilul! O persoană inteligentă nu poate să fie obedientă; persoana obedientă trebuie să scape de o parte din inteligenţa ei. Inteligenţa nu poată să spună “da” decât în cazul în care se află într-un profund acord cu sine însuşi. Nu poate să spună “da” numai pentru că eşti mai mare, mai puternic, pentru că deţii o autoritate mai mare – că tată, mamă, preot, politician. Nu poate să spună “da” doar datorită autorităţii pe care o reprezinţi. Inteligenţa este rebelă şi nici un părinte nu vrea să aibă copii rebeli. Rebeliunea va veni în ciuda dorinţei lor ascunse de a domina.

În formă ei cea mai pură, dragostea înseamnă împărtăşirea bucuriei. Nu cere nimic în schimb, nu aşteaptă nimic; şi atunci cum poţi să suferi ? Când nu te aştepţi la nimic, nu există posibilitatea de a suferi. În schimb, orice vine este binevenit şi, dacă nu vine nimic, este bine şi aşa. Bucuria ta a fost aceea de a da, nu de a primi. Mai mult, poţi să iubeşti la mii de kilometri distanţă; nici măcar nu este nevoie să fii prezent fizic.

Plăcerea carnală este fizică. Ego-ul este psihologic; dragostea este spirituală. Alfabetul dragostei este acela pe care va trebui să-l înveţi. Va trebui să începi cu începutul, de la zero; altfel vei avea de suferit de fiecare dată. Şi reaminteste-ţi, cu excepţia ta, nimeni altcineva nu este răspunzător. Numai tu poţi să te ajuţi.
Cum ar putea altcineva să te ajute? Nimeni altcineva nu-ţi poate distruge ego-ul. Dacă te cramponezi de el, nimeni nu-l poate distruge; dacă ai investit în el, nimeni nu-l poate distruge. Nu poate nimeni să te conducă ţinându-te de mână.

Asta ai vrea: ai vrea să joci jocul de-a dependenţa. Şi, aminteşte-ţi, persoana care joacă jocul de-a dependenţa se va răzbuna. Curând, va dori ca şi celălalt să fie dependent de ea, sub o formă sau alta. Dacă soţia este dependentă de soţ din punct de vedere al banilor, va încerca la rândul ei să îl facă dependent de ea pentru alte lucruri. Este un aranjament reciproc. Ambii ajung schilozi, ambii devin paralizaţi; nu pot să existe unul fără celălalt. Persoana dependentă te va face şi pe tine dependent.

Frica nu este niciodată dragoste, iar dragostea nu este niciodată frică. Dragostea nu are nimic de pierdut. De ce s-ar teme dragostea? Dragostea numai dă. Nu este o chestiune de tranzacţie comercială, prin urmare nu se pune problema de câştig sau de pierdere. Dragostei îi place să dea, la fel cum unei flori îi place să-şi emane parfumul. De ce s-ar teme? De ce te-ai teme tu? Aminteşte-ţi: frica şi dragostea nu există niciodată laolaltă; nu pot. Coexistenţa nu este posibilă. Frica este opusul dragostei.

În mod obişnuit, oamenii cred că ura este opusul dragostei. Este greşit, absolut greşit. Frica este opusul dragostei. Ura înseamnă dragostea pusă cu capul în jos; este pe dos, dar nu este opusul dragostei. Cel care urăşte arată că, pe undeva, încă iubeşte. Dragostea s-a acrit, dar există încă. Frica este exact opusul. Frica înseamnă că acum, întreaga energie a dragostei a dispărut.

Dragostea este extrovertita, se întinde fără frică spre celălalt, încrezătoare că va fi primită – şi este întotdeauna primită. Frica înseamnă să te strângi în tine însuţi, să te închizi, să închizi toate uşile, toate ferestrele, astfel încât nicio rază de soare, nicio pală de vânt, nicio picătură de ploaie să nu poată ajunge la tine – ţi-e foarte frică. Intri în mormânt de viu.
Frica este un mormânt, dragostea este un templu. Prin dragoste, viaţa ajunge pe culmea ei cea mai înaltă. De ce ţi-ar fi frică?

Poate să-ţi fie frică de ego-ul tău, poate să-ţi fie frică de plăcerile tale trupeşti, poate să-ţi fie frică de lăcomia ta, poate să-ţi fie frică de posesivitatea ta; poate să-ţi fie frică de gelozie – însă nu se pune în niciun caz problema să-ţi fie frică de dragoste. Dragostea este divină.Dragostea este asemenea luminii. Când există lumină, nu poate exista întuneric. Când există dragoste, nu poate exista frica.
Dragostea poate să facă din viaţa ta o mare sărbătoare – însă numai dragostea, nu şi plăcerea trupească, nu şi ego-ul, nu şi posesivitatea, nu şi gelozia, nu şi dependenţa.

Osho