Parintele Teofil Paraian-Dragostea este nascuta de nepatimire

          Am vorbit vinerea trecută despre „Ce înseamnă să iubeşti” şi am spus că a iubi înseamnă să-l cuprinzi în tine pe cel iubit, să-l faci al tău, să te raportezi la el aşa cum te raportezi la tine însuţi; înseamnă să te bucuri de el, să-i fii de ajutor, să împlineşti ceea ce-i lipseşte, să-i oferi toate posibilităţile de a se simţi bine şi totodată să te simţi şi tu bine lângă el, să poţi să-i fii de folos, să te bucuri din bucuria de a iubi.

          Mai spuneam că o astfel de iubire este (după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul) „născută de nepătimire”, adică cine n-a ajuns la nepătimire nu poate avea o astfel de iubire şi nu poate avea nici fericirea pe care o dă iubirea.

          Am mai menţionat din învăţăturile Sfântului Apostol Pavel, cuvântul despre dragoste din Capitolul al XIII-lea din Epistola I-a către Corinteni şi am vorbit despre chipurile de arătare ale iubirii şi despre chipurile prin care se câştigă iubirea. Sunt, dacă luăm aminte la ele, 15 chipuri ale iubirii, 15 trepte care duc spre iubire. Cine nu a ajuns la nepătimire, acela nu a ajuns la cele câte alcătuiesc iubirea; are capacitatea de a iubi, dar iubeşte la întâmplare: pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte, pe acelaşi o dată îl iubeşte, o dată îl urăşte, pe unul îl iubeşte mai mult, pe altul mai puţin şi se manifestă altfel decât cel nepătimi-tor, care are o revărsare a iubirii. Pentru a ajunge la iubirea din poezia „O, creşte-mi iubirea”, pe care v-am recitat-o vinerea tre-cută, trebuie să crească în noi nepătimirea.

          Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.

          Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune aşa: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: ŤScoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostiveť”. Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmiţează, distanţează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic şi de aceea viforul patimilor aduce nemulţumire, nelinişte. Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să ştii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneşte, iubirea luminează, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.

          Ar trebui să ne fie ruşine ori de câte ori intervine în viaţa noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună, patimile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor”. Iar iubirea este liman lin, linişte, este odihnă sufletească.

          Ar trebui să ne fie ruşine de câte ori în sufletul nostru se ivesc nişte răutăţi care ne depărtează de „omul de lângă noi”. De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări şi ţări (care ne sunt apropiaţi şi ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim aşa. Dumnezeu vrea să fim bucuroşi unii de alţii şi să împlinim ceea ce lipseşte. Asta face iubirea: împlineşte, completează, adaugă.

          Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea şi defectele. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăţi cu tot. Dacă nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţile lui, nu-l iubeşti nici cu virtuţile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem şi virtuţi, avem şi scăderi, dar iubirea acoperă scăderile şi completează acolo unde este de completat şi pune în evidenţă acolo unde este ceva de pus în evidenţă. Numai că până acolo este departe! Este departe în înţelesul că trebuie să rezol-văm odată patimile, răutăţile, scăderile, insuficienţele, să trecem peste toate şi atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire şi faţă de vrăjmaşi („Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” – Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiţi, de a înmulţi iubirea, şi prin ea să se înmulţească fericirea.

          Domnul Hristos spune să iubim pe vrăjmaşii noştri, ca să fim fiii Tatălui nostru Cel din ceruri. Şi ce spune despre Tatăl nostru? Că El trimite soarele peste cei buni şi peste cei răi, că El trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Matei 5, 45). Dacă vrem să fim ca Tatăl din ceruri, trebuie să trimitem şi noi puterea iubitoare, câtă o avem, peste tot, şi să ne facem pro-bleme când nu putem cuprinde pe cineva în suflet, ci-l ţinem la distanţă, îl ţinem afară şi-l împingem încă şi mai departe. Trebuie să ne facem probleme că dacă facem lucruri de felul acesta, nu semănăm cu Tatăl Cel din ceruri, Cel bun cu cei nemulţumitori şi răi, Cel gata să împlinească lipsurile, Cel gata să ne ridice peste noi înşine.

          Domnul Hristos, când ne îndeamnă să iubim pe vrăjmaşii noştri, spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă fac urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Au fost oameni care au putut face lucrul acesta! Sfântul Apostol Pavel spune în încheierea Epistolei către Corinteni, Capitolul al IV-lea: „Prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; blestemaţi, noi binecuvântăm”. Cum au putut face lucrul acesta? Fiind în legătură cu Domnul Iisus Hristos. Noi zicem: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alerg strigând către Tine: ŤScoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostiveť” şi mergem mai departe tot cu păcatele noastre, tot cu răutăţile noastre, pentru că nu suntem hotărâţi pentru bine, pentru că facem rugăciunea formal, pentru că legătura noastră cu Dumnezeu nu intră în existenţa noastră. De fapt, nici nu avem o legătură, ci avem o angajare de sistem, adică o angajare formală, o angajare de tipic; cum zicea părintele Serafim: „Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic”.

          Să ne cercetăm şi mai departe în legătură cu cele pe care le-am spus vinerea trecută şi pe care le-am spus astăzi, să vedem cum stăm cu iubirea,  şi atunci ştim cum stăm cu fericirea, ştim cum stăm şi cu nepătimirea, ştim cum stăm şi cu silinţa de mai bine.

          Să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim! Amin!