Osho-Cu simplitate, despre acceptare

Trebuie sa fiti atenti, ca sa nu va lasati manipulati de nici o persoana, indiferent care ar fi intentiile acesteia. Ascultati-va doar inima. Ea este singurul vostru maestru interior.

Oamenii din jur v-au judecat mereu, iar voi ati acceptat automat ideile lor. Suferiti din cauza tuturor acestor judecati, pe care le aruncati, la rândul vostru, asupra altora. Acest lucru este insa cu totul nefiresc si intreaga omenire sufera din cauza lui.

Daca vreti sa nu fiti antrenati in acest joc, prima conditie este de a nu va judeca pe voi insiva.

Acceptati-va, plini de umilinta, imperfectiunea, esecurile, greselile, slabiciunile. Nu e nevoie sa pretindeti ca sunteti altfel. Fiti, pur si simplu, voi insiva; spuneti-va: “Mi-e frica; mi-e teama de noptile intunecate. Mi-e teama sa merg noaptea in padure.” Ce e rau in acest lucru? Este ceva omenesc.

Odata ce te accepti pe tine insuti, asa cum esti, vei putea sa ii accepti si pe ceilalti, caci iti vei da seama ca sufera – la rândul lor – de aceeasi boala.

Iar faptul de a-i accepta, ii va ajuta sa se accepte la rândul lor.

Putem inversa intregul proces: va acceptati pe voi insiva, iar acest lucru va face capabili sa ii acceptati si pe ceilalti. Si pentru ca sunt acceptati de ceilalti, ei cunosc pentru prima data frumusetea acceptarii – ei experimenteaza aceasta stare de pace si incep, la rândul lor, sa ii accepte pe ceilalti.

Daca intreaga omenire ajunge in punctul in care fiecare este acceptat exact asa cum este, 90 la suta din intreaga nefericire va disparea, pur si simplu, de la sine. Aceasta nefericire nu are nici un fundament, iar inimile voastre se vor deschide de la sine, iubirea voastra se va revarsa asupra celorlalti.

Clipa magică

În fiecare zi – împreună cu soarele – Dumnezeu ne oferă o clipă în care e posibil să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. Iar în fiecare zi pretindem că nu realizăm momentul, ne străduim să credem că această clipă nu există, că ziua de azi e la fel cu aceea de ieri şi va fi identică cu cea de mâine. Dacă am fi atenţi, am putea descoperi clipa magică.

S-ar putea ascunde în momentul în care băgăm cheia în uşă, dimineaţa, în tăcerea de după cină, într-o mie şi unul de lucruri ce ni se par identice. Această clipă există – atunci, toată puterea stelelor ne pătrunde pentru un moment şi ne permite să înfăptuim miracole.

Uneori, fericirea e o binecuvântare, dar de cele mai multe ori e o cucerire. Clipa magică ne ajută să ne schimbăm, ne ajută să ne urmăm mai departe visele. Vom suferi, vom traversa multe momente dificile şi ne vom confrunta cu multe dezamăgiri, dar toate sunt pe cât de tranzitorii, pe atât de inevitabile, iar la final vom fi mândri de ce am lăsat în spatele obstacolelor. Cândva, în viitor, vom putea privi înapoi cu mândrie şi credinţă.

Nefericiţi sunt cei care se tem să-şi asume riscuri. Poate că nu sunt niciodată dezamăgiţi, niciodată deziluzionaţi, niciodată în suferinţă, precum aceia care au un vis de urmat. Dar, când privesc înapoi – pentru că întotdeauna privim înapoi – îşi vor auzi inima şoptind: „Ce ai făcut cu miracolele pe care Dumnezeu le-a semănat pentru zilele tale? Ce s-a ales de talentul pe care Cel Sfânt ţi l-a încredinţat? L-ai îngropat adânc, într-un mormânt, de teamă că-l vei pierde. Aceasta îţi este moştenirea: certitudinea că ţi-ai risipit viaţa“.

Nefericiţi sunt cei care aud astfel de vorbe. Pentru că atunci când, poate, vor crede în miracole, aceste clipe magice ale vieţii se vor fi scurs deja. Trebuie să ascultăm copilul care am fost, care încă trăieşte în noi. Acest copil cunoaşte înţelesul clipelor magice. Îi putem înăbuşi oftatul, dar nu-l putem reduce la tăcere.

Dacă nu vom renaşte, dacă nu vom privi din nou viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu are sens să mai trăim. Te poţi sinucide în multe feluri. Aceia care încearcă să-şi ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Dar şi aceia care încearcă să-şi ucidă sufletul încalcă legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor este mai puţin vizibilă în ochii omului.

Să fim atenţi la ceea ce copilul din noi încearcă să ne spună. Să nu ne ruşinăm şi să nu-l înfricoşăm, deoarece se simte singur şi abia dacă se face auzit. Să-l lăsăm să ia din când în când frâiele existenţei noastre. Acest copil din noi spune că nicio zi nu seamănă cu cealaltă.

Să-l facem să se simtă iubit din nou. Să-i facem pe plac – chiar dacă asta ar însemna să acţionăm într-un fel neobişnuit, chiar dacă ne-ar face să părem nebuni în ochii altora. Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă ascultăm copilul pe care îl purtăm în suflet, ochii ne vor străluci încă o dată. Dacă nu pierdem legătura cu acest copil, nu vom pierde nici contactul cu viaţa.

Paulo COELHO

http://filedelumina.ro/

In ziua in care m-am iubit cu adevarat

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.

Şi atunci, am putut să mă liniştesc.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă  diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Iubire de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Şi aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.

şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Charlie Chaplin, 16 Aprilie 1959, cu ocazia aniversării sale de 70 de ani.

Iubire în amurg

Aceasta este o poveste de dragoste. Una dintre acele poveşti de iubire dătătoare de speranţă că dragostea nu este doar o dereglare hormonală a tinereţii. E o poveste adevărată. În zborul de la Phoenix la Chicago, după ce toţi se aşezaserăpe locurile lor, stewardesa a ghidat prin coridorul îngust o bătrânică ce avea nevoie de walker, acel cadru metalic, pentru a se deplasa. Spre surprinderea mea, cele două s-au oprit în dreptul meu.

„Aici, doamnă Jane!”, a avertizat-o însoţitoarea.

În sinea mea am oftat. O bătrână de peste 80 de ani, de cel mai banal tip. Părul complet alb, o rochie înflorată, un jerseu împletit în partea de sus. “Probabil miroase”, mi-am spus eu înciudat. Acel miros de medicamente şi de parfum ieftin, acel miros de bătrâneţe. Şi aveam dreptate. Mirosea. “Asta este!”,m-am resemnat eu, mutându-mi gândul la ale mele, care în acel moment erau multe şi dificile. Reveneam în Ottawa ca să încerc să-mi repar căsnicia – o clipă mi se părea că e posibil, în următoarea mă întrebam ce caut în acest avion. Am încercat să văd partea bună a lucrurilor: fiind atât de ramolită, va vegeta lângă mine și voi avea parte de linişte.

Speranțele mi s-au năruit repede după ce stewardesa a dispărut, luând walker-ul cu ea. Bătrâna s-a întors spre mine și mi-a aruncat un zâmbet larg, de bunicuţă caldă şi bună, după care a început să-mi dea raportul cu voce tremurată. Mi-a spus câteva despre vreme, mi-a explicat că se îndreaptă spre Chicago, unde fiica ei e măritată bine, cu un om bun. Eu, deşi logoreic, n-am apucat să strecor mai mult de câteva fraze. Am devenit monosilabic şi zâmbitor când mi-am dat seama că puţine ajung la urechea ei. Din una în alta, nu pot preciza cum anume, în doar 5 minute a ajuns la avocatul EI. Ea avea 83 de ani, el, 78. Se ştiau de mult, din familie, rude prin alianţă de al şaptelea picior de câine. Se întâlniseră o dată sau de două ori cu mult timp în urmă. Dar lui îi murise soţia şi ei îi murise soţul, iar fiica ei (nu am reuşit să stabilesc dacă era aceeaşi fiică la care se ducea) îi sugerase să-şi unească singurătăţile.

Evident că fusese reticentă – la urma urmei, ea era o fată simplă, de fermier, iar el… EL era A-V-O-C-A-T. Nu numai că era avocat, dar nu era orice fel de avocat, ci unul extrem de cultivat. Aparent, avea o biblioteca “atât de lată”, şi mâinile ei tremurânde se desfăceau larg ca să mi-o descrie, şi înaltă până la tavan… în minte făceam un calcul că nu putea avea mai mult de 200 de volume acolo, dar n-am vrut s-o plictisesc cu ordine de mărime snoabe.

„Pe toate le-a citit!”, exclama ea cu admiraţie.

Povestea ei continua şi continua şi se repeta până când… am ieşit din zona sumbră în care mă găseam şi am observat. Chipul ei radia, ochii îi străluceau, mâinile i se mişcau agil în gesticulaţie “Îţi imaginezi?! El avocat, eu, o fată simplă de la ţară!”. Da, “fată” nu era deloc nepotrivit. În acel moment era o fetişcană simplă de la ţară… sau de la oraş… una îndrăgostită până peste urechi.

În timp ce eu mă uitam încremenit la ea, uimit de această transformare, povestea curgea. Avocatul era extraordinar de cumsecade, bun la inimă. Ţinea o secretară, o profitoare de 55 de ani al cărui prieten era în puşcărie. Îi dădea avansuri din salariu, dar ea îi cheltuia pe toţi pe droguri. El însă era naiv şi n-o concedia, nici când “fata de la ţară” îi adusese probe concrete de înșelăciunile secretarei. Pentru că era bun, mult prea bun. O ţinea din milă.

„ATÂT de bun este el!”

Zâmbetul larg, rochia înflorată, gesticulările şi discursul ei naiv se adunau într-un spectacol memorabil. Pentru moment, această tânără de la ţară mă ajutase să uit de valea plângerii prin care treceam. Pentru moment, admiram puterea iubirii, care transforma o femeie de 82 de ani, una care trecuse şi văzuse multe, într-o naivă, dedicată iubirii sale. O iubire de amurg, dar cu strălucire de zenit. Prin această bunicuță cu ochi strălucitori am învăţat fără dubiu că nu există un timp anume al iubirii. Îndoielile gestului meu, de revenire acasă la o soţie care nu mă mai dorea ca soţ, s-au disipat şi mi-am recâştigat speranţa.

Nu, căsnicia mea nu s-a reparat, în ciuda curajului meu regăsit, dar pe Jane nu o voi uita niciodată. Mă gândesc la ea de câte ori lucrurile mi se par întunecate. Deşi e cam absurd, sper că e încă în viaţă, în Arizona, lângă avocatul EI (care sper că n-o mai mângâie “din milă” pe secretara lui), şi e la fel de fericită ca atunci când am întâlnit-o.

http://www.catchy.ro/

Inima mea s-a întors acasă

Am auzit-o bătând uşor la geam, în miez de noapte. Era vineri spre sâmbătă. O credeam mai mică şi obosită, dar arăta destul de bine.

- Ce faci, am întrebat-o.

Mi-a răspuns, ușor răguşită, că îşi vede de viaţă. Nu este prima dată când se îndrăgosteşte nebuneşte şi, cu siguranţă, nu este prima dată când dragostea nu-i este împărtăşită.

- De ce faci asta? Dacă-ai să suferi prea mult, dacă nu îţi vei mai reveni niciodată?

A zâmbit un pic trist.

- Aşa-i viaţa! Mă bucur de ea în fiecare zi. De fiecare răsărit de soare, de fiecare picătura de rouă, de fiecare zâmbet al puilor mei, de un gând frumos, de un sentiment curat, de fiecare aterizare… În drumul meu am zărit azi, pe un câmp proaspăt înverzit care mustea de primăvară, primii miei. Ce poate fi mai frumos…

Mi-am dat seama atunci că nu-i pic de tristeţe în zâmbetul acela, poate doar puţină oboseală.Călătorise singură de la Manchester, unde a stat câteva zile în umbra a doi îndrăgostiţi. Nu înţelegea nici ea prea bine cum ajunsese în bagajul lui de mâna, dar zâmbea şi eu mă simţeam atât de liniștită acum, că inima mea s-a întors acasă…

http://www.catchy.ro/

Matematica iubirii

O destinaţie, 2 avioane, 3 inimi.

Cu destinaţia Manchester, decolează luni două avioane în care două persoane poartă ori câte două inimi, ori una de împrumut. În primul avion Teo duce cu ea o inima furată, cea mai mare şi frumoasă inimă din lume, pe-a ta. În al doilea avion, tu o porţi pe a mea, dată. În matematica iubirii tu te repeţi, pentru că eşti frumos şi minunat. Şi eu nu am îndrăznit să-ţi spun decât că eşti drăguţ…

- Fac o prostie că merg dupa ea iar, nu?

După două ore în care m-ai ascultat chicotind cu prietenii mei, vizibil obosit şi stins, te-ai aprins vorbind despre ea şi despre drumul la Manchester. Eşti plin de viaţă când vorbeşti despre ea şi, cu tot chinul prin care trec, pentru că aş vrea să simţi asta pentru mine, mă uit la tine cu ochi mari şi zâmbesc. Îmi vine să sar şi să-ţi muşc buzele care tremură de nerăbdarea revederii. Mă bucur ca şi cum pentru mine faci tot efortul de a petrece 20 de ore pe drum, din cauza legăturii proaste de la Amsterdam, dovadă supremă a dragostei ce mi-o porţi. Şi iar zâmbesc…

- Este foarte bine ce faci, eşti foarte drăgut!

Aş fi vrut să-ţi spun că dragostea furată nu durează şi că extremele se atrag, dar nu rămân împreună pentru totdeauna. Că, după ce trece flacăra care te consumă acum, este bine să ai lângă tine o persoană cu care să împărtăşeşti aceleaşi principii, cu care să ai aceleaşi gusturi…  Care să nu repete maniaco-compulsiv, ani la rând, că pui prea mult oţet în salată doar pentru că ei nu-i place oţetul… Că visele sunt frumoase dar că, de cele mai multe ori, nu au legătură cu realitatea şi că eu sunt aici, lângă tine, pe când modelul tău, cu părul de aur şi ochi de tăciune este lângă Costel. Dar nu am reuşit decât să îngaim Tu crezi că, dacă Heathcliff și Catherine şi-ar fi consumat dragostea, povestea s-ar fi terminat la fel?

Şi am zâmbit din nou. Pentru că nu mă satur să te aud şi să te văd. Şi-mi umpli sufletul de dragoste, bucurie şi speranţă.

Cu picioarele pe pământ, capul în nori şi inima în bagajul tău de mână, zâmbesc fericită.

http://www.catchy.ro/

Iubitei mele

Iubito, mi-a luat cam mult până să-ți scriu, dar, vei înțelege, nu mi-e dor de tine. Deși poate acum e greu de crezut, noi am avut, totuși, o relație clandestină, timp de douăzeci și cinci de ani. Atâta amar de timp te-am ascuns și te-am apărat ca pe o comoară. Fără să știu, de fapt, cine ești. Mă bucur că m-ai părăsit, deși simt că în fiecare zi te gândești la mine și ai vrea să revii. Bărbatul care te-a alungat însă a făcut treabă bună. Te-a scos cu totul din viața mea, și acum, că nu mai ești, pot să respir cu ambii plămâni, adânc. Pot să mă trezesc simplu, fără să mă întreb obsesiv, în fiecare zi: „De ce? De ce m-am trezit și azi? La ce bun încă o zi de chin?”

Îți scriu cu drag, te cunosc de când am venit pe lume. Ai fost singura care nu m-a părăsit în toți acești ani. Mai ții minte când mă strângeai tare în brațe până mă făceai să plâng? Mai știi cum mă luai de mână și mergeai cu mine în club și îmi dădeai să beau? Când mă vedeai beată, plecai. Mă lăsai, parșivă cum ești, să mă bucur de câteva momente de singurătate. Nu de fericire, ci de uitare și liniște. În momentele acelea, fără tine, uneori, mă pierdeam în brațele, în corpul, în viața, în lumea și în patul câte unui băiat.

Mă trezeam mereu speriată, pentru că veneai după mine. Mă târai jos din pat, mă smulgeai de lângă oricine aș fi fost și mă posedai din nou, ca o sălbatică. Iar eu te primeam și te iertam. Pentru că te credeam a mea. Te cunoșteam de atâta timp. Nu îmi închipuiam că am fost, de fapt, obligată să fiu cu tine.

Mai ții minte și celelalte lucruri pe care le făceam? Toate celelalte, nu ți le mai enumăr pe toate, pentru că sunt urâte, și deși aș vrea să afle toată lumea ce m-ai împins să fac, nu vreau totuși să-mi spăl rufele în public. Ce am avut eu de spus ți-a spus bărbatul acela. Știi care. Nu te preface că nu știi. L-ai auzit bine, altfel nu plecai.

Dar mai ții minte momentele noastre cele mai tandre? Cele în care mă dezbrăcai, mă mângâiai și mă zgâriai cu unghiile tale ascuțite până mă făceai să plâng? Când te târai în patul meu și mă pătrundeai până în oase, îmi curgeai prin vene și îmi șopteai la ureche: „Nu, nu draga mea, nu meriți să trăiești, nu, nu ești demnă de iubire, nu, tu trebuie să fii doar a mea sau să mori, altă șansă nu ai, nu meriți.” Mai știi? Mai știi de câte ori mi-ai pus lame, cuțite, bricege, pastile, somnifere în mână și mi-ai spus: „Ia-le, hai. Ia-le pe toate, dacă vrei să scapi de mine, altfel NU PLEC.“

Așa a fost și în ziua în care am hotărât să te părăsesc. Eram sătulă să trăiesc așa, cu tine, să mă împingi la fapte nesăbuite, sa îți bați joc de mine, să mă faci să mă fac de râs, să lovești oameni dragi mie și apoi să te ascunzi în spatele meu, lăsându-mă pe mine să îndur ocările lor, ocările celor care nu înțelegeau ca TU îi loveai, și nu eu. Pentru că eu eram la fel de victimă cum erau și ei, doar că nu știam să țip. Nu știam să urlu, nu știam să mă apăr, nu știam să mă revolt și să caut ajutor. Nu știam că prima mea datorie e cea față de mine.

Până când, goală, mahmură, rușinată, cu machiajul de cu o seară înainte întins pe față, cu lacrimi în ochi și cu tine atârnând de mine ca o haină prea purtată, dar de care îmi era imposibil să mă dezbrac singură, am hotărât să scap. Să iau pastilele acelea și somniferele, să îmi tai venele, lung și apăsat, să simt cum sângele îmi curge odată cu viața pe covorul comunist al părinților mei. Îi și vedeam. Pe ei toți, pe părinți, pe prieteni, pe foștii mei iubiți, întrebându-se ce naiba m-a apucat, că păream fericită în ultima vreme. Și apoi consolându-se cu scuza: „Ei, oricum nu părea prea normală la cap. Niciodată n-a fost.” Asta în timp ce tu, iubita mea, vei fi fost de mult plecată spre o alta, mai tânără, mai fragedă și mai frumoasă, în care să-ți înfigi cu sete unghiile și să o torturezi cu plăcerea cu care torturezi un om care îți cedează.

Eram gata să o fac. Dar m-a sunat Daniel. Daniel îl cunoștea pe bărbatul care m-a salvat, și atunci, cu un ultim efort, am făcut primul pas spre a scăpa de tine.

Mi-a luat un an încheiat. De crize, de urlete, de atacuri de panică, de încercări de a nu te lăsa să pleci, pentru că, deși te uram, te cunoșteam de 25 de ani. Și obișnuința CHIAR E a doua natură a omului. Dar m-am desprins de tine, așa cum faci cu o măsea de minte, fără anestezie. Greu, dureros, greu de înțeles. Acum am scăpat.

Îți mai simt răsuflarea în ceafă. Îți mai simt îmbrățișarea în unele nopți și chiar și în unele zile. Dar am învățat să nu mai stau în calea ta. Să nu te mai las să te apropii. Să nu îți dau nici măcar un deget, pentru că tu, parșivo, probabil m-ai înghiți din nou.

Adio, iubito. Te-am urât cu patimă, acum îmi ești indiferentă. Mă iubesc prea mult ca să mă mai dau ție.

Fără niciun sentiment de drag,

Depresiei profunde (bine mascate) pe care am îndurat-o timp de 25 de ani. Singura scăpare au fost terapia și efortul permanent de a mă înțelege și accepta, timp de un an de zile, alături de un terapeut excepțional, căruia îi voi fi recunoscătoare pentru tot restul vieții.

Felicitări Simonei Tache pentru inițiativa de a invita oamenii să vorbească despre această boală îngrozitoare.

 http://www.catchy.ro/

Femei puternice

În spatele fiecărei femei puternice se află…

greșeli pe care nu le-a mai putut repara și pentru care a plătit cu lacrimi prețioase; 

iubiri neîmplinite, imposibile, dureroase; 

oameni în care a crezut și care au dezamăgit-o, știrbindu-i pentru un timp încrederea în ea însăși și în ceilalți; 

prieteni care au ajutat-o să-și revină ori de câte ori moralul i-a fost la pământ și prieteni care i-au întors spatele atunci când avea cea mai mare nevoie de ei;
 
cuvinte care i-au mutilat sufletul; 

rămas-bun-uri care s-au dovedit a fi adio-uri; 

bărbați care au pus-o pe locul doi și care au iubit-o de la 8 la 5 sau nu au iubit-o deloc;

reproșuri care au făcut-o să se simtă slabă și neînsemnată; 

lacrimi de singurătate și de nesiguranță; 

dureri sfâșietoare de pierderi irecuperabile;
 
victorii și eșecuri nenumărate.

A iubit. A pierdut. A sperat. A luptat. A renunțat. A plâns. A câștigat.
 
Asta se află în spatele unei femei care astăzi poate că ți-a zâmbit în cel mai frumos mod cu putință, deși, se prea poate ca în sufletul ei să se fi dat lupte de care tu n-ai avut habar. 

Iar uneori, uneori nici măcar ea nu știe cât este sau cât poate fi de puternică.

http://momenteinviata.ro/

Umbra unei povesti..

Uneori renunțăm la oamenii din viețile noastre , dar nu pentru că nu-i mai iubim , ci pentru că obosim ... Obosim să tot privim neputincioși cum se transformă zi de zi în niște străini reci , insensibili și din ce în ce mai distanți ... obosim să tot cotrobăim prin sufletele lor goale după o umbră din iubirea pe care o știam cândva acolo ... obosim să tot scormonim prin inimile lor reci după un strop amărât din dragostea pe care nu o mai regăsim nicăieri ... Dar cel mai tare obosim să ne mințim pe noi înșine că încă mai trăim o iubire în doi ... când de fapt ceea ce a mai rămas nu e decât o umbră a poveștii care s-a terminat demult , poveste transformată de cel de alături într-o simplă și comună amintire ...
Din nefericire oamenii mari află târziu că poveștile de iubire au finalul scris cu lacrimi chiar pe sufletul lor ...

www.facebook.com/pages/Ladybug

În braţele vântului

Dacă iubeşti un bărbat, înseamnă că iubeşti vântul (adesea capricios) care îţi răsuceşte trupul după forma şi asemănarea lui, cu pale fierbinţi de august; care-ţi mătură viaţa cu puterea tornadei până la deşertificare; care te transformă-n ploaie doar cu adierea privirii lui, ce ţi-o plimbă duios printre firele de păr ale cefei…

Bărbatul poate fi ca vântul – se duce şi vine. Îl aştepţi sau nu, el te tot bântuie, iar tu întotdeauna vei şti că se întoarce după ce tocmai a răsfirat cu şoapta lui caldă zulufii din ceafa altei femei.

Cum să opreşti vântul doar pentru tine?! Cum să-l constrângi să fie numai al tău, strop de răcoare în arşiţa pe care tot el ţi-o aduce? Cum?!

Unele au încercat să îl oprească doar pentru sine într-o oală de supă, aruncând peste el capacul. Dar vântul, e vânt! Vine şi pleacă. Îţi trânteşte uşile grăbit, îţi fură poala rochiei şi florile din păr. Aduce peste viaţa ta grindina sau arşiţa, sau briza, sau mireasmă de fân şi dor… Şi şoapte de dragoste. Te uită apoi, în urma lui cu casa sufletului răvăşită şi privirea goală – fereastră pustie privind în lungul drumului. Doar fluierul îţi rămâne o vreme în urechi ca un urlet de câine în urma stăpânului, despre care nu ştii dacă şi când se va întoarce…

Te mai întreabă copiii din când în când:

- Cine a fluierat, mamă, aseară la noi prin casă?

- Vântul, mamă, vântul… A venit şi-a plecat!

Poţi să urăşti vântul pentru asta? Aşa l-a lăsat Dumnezeu pe el, amărâtul – nestatornic şi fără pace!

Ce bine ar fi dacă de mici copile ne-ar preveni cineva despre darurile şi pagubele pe care vântul ni le poate aduce! Ar trebui ca mărturiile despre el, uragan sau zefir, să treacă din mamă în fiică şi-atunci am şti, n-am mai pierde o viaţă aşteptându-l la răscruci, sau pe maluri de port, pândindu-l primăvara cu toate alveolele sufletului deschise ca să-i primim parfumul de salcie înflorită, de tei sau de salcâm. Sau de ”eau de famme” din patul alteia! Am şti ce e vântul şi că aşa e el – când tandru şi cald, puternic şi roditor, când aspru şi rău, îngheţat şi devastator. Şi călător.

Vântului îi plac femeile despletite purtând doar câte o năframă în mâini, ca o pânză de corabie, pe care el s-o poarte apoi unde o fi…

La ce să te ascunzi de vânt?! Oricum, el te găseşte. Şi, decât să se întâmple mai (prea) târziu, într-o odaie strâmbă şi sufocantă, tu sleită de prea multă aşteptare, el venit ca un biet şuier pe sub uşi… mai bine înfruntă-l când alegi tu. În cuibul lui, pe mare!

Nu, mai bine, să-ţi laşi frântă sub trufia lui, a celui ales de tine, tija de floare fragedă, decât mai (prea) târziu să-ţi scuture corola ofilită o biată boare, pe aleile vreunui parc?

Câteodată se întâmplă să obosească. Îl vezi venind pe un drum de neunde şi ţi-e milă de el şi taci, aşteptând să-şi lase gândurile pe perna ta. În ceasul de pace, te îmbrăţişează în somn cu dorul cât pentru toate femeile lumii şi te iubeşte-ntr-o clipă cât pentru o viaţă. Buzele-i îndrăgostite caută ca pe o hartă drumul dintre munţii şi văile trupului tău, de uiţi ce mult l-ai aşteptat şi-l ierţi că a dăruit şi altora ce ţi se cuvenea.

Şi din nou miroase a salcie înflorită, a tei şi a salcâm… Miroase a miere. Orice inspiraţie îţi unge şi hrăneşte dulce cugetul. Şi stelele cad deasupra ta, iar tu îţi doreşti năprasnic să nu mai vie a doua zi lumina care să-i arate drumul lui spre neunde…

Dar ziua vine şi el e vânt!

http://www.catchy.ro/

Dacă el nu te vrea, tu să te vrei!

Te-ai supărat şi stai îmbufnată, nu-i aşa? Te înţeleg, şi eu sunt uneori maestră în ale îmbufnării, dar mai ales într-ale încăpăţânării. Sunt Taur cu acte-n regulă şi te înţeleg.

Te-ai supărat că nu ţi-a oferit iubire, nu-i aşa? Că tu doar ai întins bratele, ai clipit şi din gene şi pe urmă ai iubit până când n-a mai rămas aproape nimic din tine şi din cine ştiai că eşti. Nu ţi-ai mai găsit nici forţa să te ridici din pat în unele dimineţi, aşa-i? Şi pentru ce, te-ai întrebat de atâtea ori, pentru cineva care nici măcar nu iţi vrea iubirea? Dar iubirea ta ce are? Cu ce e mai prejos fata de a altora?

Acum, hai să le iau pe rând. Iubirea ta e frumoasă tare şi fermecatoare şi minunată şi vindecă de aproape orice boală cu o condiţie: să ţi-o oferi mai întâi ţie. Probabil că ai mai auzit că trebuie să ne iubim pe noi mai întâi înainte de a-i putea iubi pe alţii. Dar tu ai iubit, o să-mi zici. Până la stele şi înapoi şi ai iubit din toată inima.

Te înţeleg fiindcă şi eu am iubit ani de-a rândul aşa, cu inima în care încăpea jumatate din globul ăsta, numai ca pe mine nu prea ştiam cum să mă împac şi nici nu găseam vreun răspuns la cine sunt şi ce vreau. Deci trebuie să nu îti mai pui întrebări legate de alţi oameni. Fiindcă tu eşti singura responsabilă de iubire. Dacă ai suficientă pentru tine, nu o sa te doară la fel de tare când cineva pleacă. Dacă ştii să te iubeşti pe tine, nu o să îi oferi celuilalt o mână, un picior si jumătate de inimă fără care o să simţi ca rămâi atunci când pleacă.

Dar eu chiar am iubit, o să-mi spui din nou. Eu pot să iubesc, o să-mi strigi în timp ce mai să te pregăteşti să-mi tragi o palmă fiindcă mă fac că nu înţeleg. Trebuie să te iubeşti însă pe tine cu orice preţ. Şi crede-mă că o să vina ziua în care vei înţelege ce înseamnă cu adevărat să te iubeşti pe tine, să te pui mai presus de alţii şi altele. Un egoism sănătos şi necesar, dacă poate fi numit egoism.

În ziua aia o să ştii cine eşti şi cum vrei să arate EL. Şi la cel mai mic semn că tu pentru el ar trebui să fii altfel, la prima senzatie că va trebui să-ţi calci puţin pe inimă ca el să te placă, o să dai bir cu fugiţii. Îţi garantez.

Dar tot în ziua aia în care vei şti să te iubeşti cu adevărat, o sa înţelegi şi cum un EL te poate iubi aşa cum nu te-a mai iubit nimeni. Vei străluci şi mai tare decât străluceai deja, dar şi el va străluci alături de tine. Fiindcă cea mai frumoasa şi sănătoasă relaţie de iubire e cea în care cei doi cresc împreună şi devin oameni mai buni. Şi numai oamenii care ştiu să îşi respecte propria persoană şi care se iubesc pot iubi sănătos: fără gelozie, fără identificarea unuia prin celălalt, fără a-l iubi pe celălalt pentru destinul pe care unul dintre parteneri nu şi l-a implinit, fără nevoia bolnăvicioasă de confirmare prin iubire.

Fiindcă, vezi, motivele greşite care pot sta la baza iubirii noastre nemărginite sunt multe. Să nu ne doară când nu primim, să ne doară când nu ne oferim.

http://www.catchy.ro/

Ce vrei, dragoste sau iubire?

Dragostea e scânteia aia când crezi că atingi divinitatea şi drept răsplată te electrocutează de-ţi şterge memoria. E momentul în care toată raţiunea ta se duce naibii. E răscrucea la care, indiferent ce alegi, soarta stă la pândă şi-ţi spune: „Boule! Cum ai putut alege aşa de prost?!” Normal… soarta e proful care întotdeauna are ceva de adăugat, indiferent cât ai învăţat.

Iubirea înţelege toate astea. Spune: „Indiferent ce drum alegi, eu sunt cu tine.”

Dragostea e imposibilă pentru că e într-o altă dimensiune şi în momentul în care încerci să „negociezi” termenii şi condiţiile transformării ei în realitatea vieţii tale ai stricat totul. Definitiv. Nu te îndrăgosteşti de persoana nepotrivită?! Ba da! Ba e nevasta vecinului, ba e iubita celui mai groaznic om de pe planetă, ba e colega ta de bancă, aia care nici măcar nu te bagă-n seamă, ba e profa ta de engleză, cu doi copii, soţ şi cel puţin doi iubiţi. Zi şi tu… nu e chinul galaxiei pe umerii şi în sufletul tău când trebuie să faci faţă realităţii? Că poate nu te cunoaşte aşa cum eşti tu de fapt? Că poate nu te înţelege aşa cum ai vrea tu? Că poate nici nu te bagă-n seamă pe lângă ofertele tentante de masculi pe care le are la dispoziţie? Poate mesajul trimis a ajuns prea târziu şi s-a măritat cu tractoristul No.1 din sat. Poate mă-sa şi ta-su n-o lasă să-şi exprime sentimentele reale. Poate condiţiile ei de viaţă nu-i permit comunicarea cu tine şi, chiar dacă i-ar permite, tot nu ţi-ar spune nimic pentru că a fost crescută să se comporte cu mult bun-simţ, iar tu nu o să alfi în veci ce a vrut să spună cu: „Sâmbătă trebuie să mă duc la botez, la mătuşa mea.” De unde să ştii să traduci asta în: „Prietene, te aştept în fundul curţii mătuşă-mii că mi-e tare poftă de tine, dar ştii …” Şi chiar dacă ai înţetelege mesajul ascuns, nu ai putea intrepreta că face asta cu oricine pentru trei beri şi un bilet la „Star Trek în 3D”? E complicat rău.

Iubirea, pe de altă parte, e mâna care-ţi umple farfuria. Eşti înfometat de dragoste şi ea e cea care-ţi dă de mâncare. Eşti spulberat de norul nociv al vulcanului care îţi arde organele interne? Iubirea este cea care-ţi pune plante medicinale pe răni. Dragostea te arde până la os, iubirea reface ţesutul şi spune: „Nu contează!”

Nu ştiu cu ce să te înveselesc, prietene. Chiar nu ştiu. Dacă e consolare pentru tine, să ştii că am trecut prin asta cu toţii. Ne-am eletrocutat de ne-a luat damblaua. Ştiu doar că, în funcţie de chimie, horoscop şi alte fizici cuantice, treaba asta poate dura în timp. La unii ţine două zile. La alţii, o viaţă. Fericiţi sunt cei care mor înainte să-şi dea seama. Le spune Sf.Petru la intrarea în Rai: „Ete, prietene, un filmuleţ cu fosta …” Şi-l vezi pe Gigel lăptarul cum devine expert în masaj thailandez, iar nevastă-ta, brânză topită.

Dragostea e imposibilă. Te chinui să-i înţelegi mecanismul de-ţi sar fulgii. Ai da viaţa ta umilă să înţelegi un fenomen aşa dumnezeiesc. Îţi imaginezi cum ar fi să mergi pe stradă şi să vezi oamenii etichetaţi: „Ăsta-i îndrăgostit, ăsta nu.” Normal că vrei şi tu… Şi-n momentul în care te decizi să intri în rândul celor îndrăgostiţi, ţi se înceţoşează privirea, inima o simţi grea ca o piatră de moară, sufletul e răpus ca leul de puşcă şi eşti tare neajutorat. Să zicem că iubita te vrea cât de cât şi spune: „Hai să vedem …”. Ai încurcat-o! Ea deja negociază transpunerea în realitate a sentimentelor tale. Nuntă, invitaţi, familie, rochie de mireasă şi altele. Te trezeşti buimac, cu trei copii, o agendă plină de evenimente de familie, şcoală, oră de engleză, facultate şi alte distracţii menite să-ţi distragă atenţia de la faptul că nu mai eşti îndrăgostit. Eşti un ins care a negociat cu soarta nişte termeni şi nişte condiţii pe care le poate îndeplini. Dacă poţi… Şi la un moment dat nu prea mai înţelegi ce ţi se-ntâmplă. Ce naiba cauţi în poza asta?!

Iubirea e altceva. Norul roz se duce şi rămâi cu iubirea. Scânteia s-a stins, dar, paradoxal, i-a luat locul un foc de tabără. Mai mic sau mai mare… Focul e bun. E cald, e bine. Îţi explici raţional de ce e bine. Doar că nu mai e ce-a fost. Are o idee din tot ce a fost.

Dragostea şi iubirea. Surori, ai zice … Totuşi, nu prea au multe în comun. Dragostea te sculptează. Iubirea te înţelege. Dragostea te face să simţi sângele galopând năvalnic. Iubirea te ia de mână şi-ţi spune: „E bine aşa.“ Dragostea te face năuc. Iubirea te ţine treaz. Nu seamănă, chiar dacă au aceaşi mamă. Dragostea te nenoroceşte să trăieşti intens fiecare secundă. Iubirea te îndeamnă să accepţi. Dragostea te spulberă cum face suflul exploziei cu o păpuşă din carton, iubirea spune „Hai să adunăm ce a mai rămas, să lipim la loc şi să ne imaginăm cum ar fi fost, dacă …”

Iubirea există pe planetă în diverse forme. Dragostea e doar în alte dimensiuni. E doar în mintea ta. E altceva. Netradus, netranspus în lumea fizică. Dureros, zici?

http://www.catchy.ro/

Adormi, că poate trece

Ştii cum arată rănile pe care mi le-ai făcut atunci şi care au fost, la momentul acela, pe jumătate invizibile? Arată ca azi, sub formă de lacrimi şi sentimentul că ţi-am greşit. Arată a durere pe care am ascuns-o cu ambele mâini, pe care am ţinut-o departe de tine doar ca să descopăr acum că mi-a făcut mai mult rău decât bine că n-am ţipat când a trebuit, că nu ţi-am spus că doare când a durut, că n-am ştiut să fiu altfel decât sunt. Şi toate astea în zadar.

Fiindcă nimic nu e o garanţie şi fiindcă eu mă simt mai mult decât neputincioasă când vine vorba de relaţii şi iubire. Eu cred şi-atât. Ori pentru asta trebuie să fii şi prost, şi credul în acelaşi timp. Trebuie să fii naiv şi sincer, să nu te cunoşti pe tine prea bine şi să fii obişnuit să vezi doar jumătatea plină a paharului. Să nu fii sarcastic şi să te temi de lucrurile care dispar peste noapte. Şi, cu toate aceste defecte în bagaj, să suferi ca un câine.

Uneori eşti forţat să ştergi totul cu buretele şi tu nu vrei. Tu vrei să continue povestea aia frumoasă, nu vrei să ştergi de pe tablă copacii, soarele şi câinele care alerga printre flori. Şi te superi fiindcă eşti silit să faci ceva ce nu vrei şi-l faci fiindcă ştii că nu e doar al tău. M-ai rănit şi punct şi doare şi uite cum şterg acum şi soare, şi copaci şi câine. Şi ce mă fac? Cum îndepărtez eu rănile astea, cum scap de ele, cum nu i le pun altuia în cârcă?

Ce fac eu mai departe ca să repar ce-am crezut că rezolvasem de mult, ce-am crezut că nu mai există şi că nu îmi poate strânge inima-ntr-o menghină? Fir-ai tu să fii de lipsă de sens, eşti dureroasă. Merg prin întuneric şi mie mi-e frică de întuneric, dar mult mai mult mă tem de trecut şi de sentimentul că nimic nu se schimbă, aşa că orbecăi, întind mâinile, risc să cad într-o nouă groapă.

Nu zic că-i cel mai bine aşa, dar nu-i mai bine să crezi decât să speri că o să ai parte de acelaşi rău? Nu asta ştim, în subconştient, că o să ni se întâmple atunci când nu lăsăm loc viitorului şi ne hrănim cu amintirea durerii şi a iubirii în acelaşi timp? M-a durut şi punct şi uite că doare şi în momente în care credeai că ai reuşit să ştergi tot, când aproape credeai că nu-ţi mai aminteşti nimic din senin, din priviri şi zâmbete.

Şi te frânge durerea asta, dar o acoperi cu mâinile şi cu lacrimile fiindcă ştii că nu ai ce altceva face. Mergi mai departe fiindcă ai numărat pe degete orele, ai sperat că timpul va fi imprevizibil şi de data asta, blând cu tine, şi că-ţi va rezerva ceva neaşteptat şi suprinzător. Şi tu ştii că, în cele din urmă, timpul chiar o să pună punctul pe “i” şi-o să te înţeleagă.

Până atunci însă, îţi plângi puţin de milă şi te înfurii pentru neîncredere. Nimic n-ai învăţat în toţi anii ăştia, îţi spui. Durerea e la fel, iar vitaminele nu au niciun efect. Adormi, că poate trece. Mai plângi, că poate uiţi. Mai speri, că poate se întoarce. Dar trece timpul şi, de la zi la zi, devii o alta. Doar uneori, chiar şi peste luni sau ani, priveşti spre trecut şi te-ntrebi ce-ar fi fost dacă. Pe urmă îţi aminteşti că ai fost singura care şi-a pus această întrebare. Te înfurii şi oftezi şi-ţi aminteşti şi că te-ai fi supus unor răni noi şi atât.

Şi dacă tot vorbeşti despre încredere, ai încredere şi atât. Până într-o zi când o să dispari şi-atunci îşi vor aminti de tine că ai iubit.

http://www.catchy.ro/

Iubirea vine cu un pret

“Nu m-am îndrăgostit de ea. Am iubit-o din prima clipă. Este eul meu feminin. Jumătatea mea. Mai bună.”

Mi-a spus cu ochii în lacrimi un om drag, care a tocmai a cerut-o în căsătorie pe femeia pentru care s-a rugat ani de zile.

A cunoscut-o cam acum trei săptămâni. Ea a zis “Da”, fără să ezite. Simțise și ea același lucru, dar a zâmbit și a tăcut, păstrând taină acelui “altceva, e altceva” pe care l-a simțit inimă ei când el a intrat în cameră.

Da, se poate.

Da, există astfel de povești de iubire la prima vedere, la prima auzire, la prima îmbrățișare. Și de obicei sunt cele care durează cel mai mult și sunt cele mai frumoase.

Unul dintre cuplurile mele preferate se mândrește cu mai mult de zece ani împreună, petrecuți fără să stea departe unul de altul mai mult de trei zile. Deși sunt aproape douăzeci de ani diferență între ei, după atâta timp, ea încă se uită în jur și nu poate găsi pe nimeni care să o atragă mai mult decât el. Deși până să o cunoască a fost un cuceritor renumit, și astăzi, când ea intră într-o încăpere și el o privește de la distanță, simte la fel că atunci în prima zi când a văzut-o și inimă i-a șoptit “E ea!” Și nimic nu a mai contat. Au fost împreună de-abia după câțiva ani, dar viață lui s-a împărțit în “înainte” și “după” ea.

Săptămâna trecută vorbeam cu un bărbat care își sorbea din priviri iubită mărturisindu-mi că n-a știut ce înseamnă iubirea până la 45 de ani, când a cunoscut-o. A costat mult povestea lor de iubire, însă au plătit fără să ezite prețul, pentru că de atunci, de la prima lor întâlnire, pur și simplu nu mai pot concepe viață unul fără altul.

La astfel de cupluri nu vezi gelozii, nesiguranțe, bănuieli sau măști. Fiecare din ei strălucește, fiind variantă cea mai bună a lui însuși – pentru că celălalt scoate doar ce-i mai bun din el/ea. Se simt bine în pielea lor și se simt bine împreună. Fără a face vreun efort. Sunt cât se poate de autentici, cu tot cu defecte și cu tot cu calități, se acceptă unul pe altul și fiecare din el pe el însuși, cu tot cu defectele alea pe care înainte nu mai știau cum să le ascundă de ochii omenirii. Când stau separați îi vezi după ceva vreme că parcă nu au aer, nu mai au stare și încep să se ofilească. Nu mai strălucesc, nu mai au vlagă, pălesc. Celălalt e prea departe.

Vedem astfel de povești de iubire și ne spunem că sunt excepții. Însă eu am o bănuială… Că de fapt așa e normal, celelalte povești, banale, urâte, pline de minciuni, trădări, schelete bine dosite prin dulap, certuri, înșelări sau pur și simplu o plictiseală cruntă, sunt abateri de la firesc.

Și nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, ci doar constat. Și nu scriu ce scriu pentru că am vreun răspuns, ci pentru că am multe întrebări. Și nu mă recomandă să îmi dau cu părerea decât faptul că, probabil, am făcut cam toate greșelile posibile în iubire. Și dacă în toată diligența mea în a bifa toate nefăcutele mi-a scăpat vreuna, în mod sigur în miile de povești ce s-au derulat în viețile celor din jurul meu cineva a făcut-o și pe aia, aia la care nimeni nu s-ar fi gândit. Și dacă mai știu ceva, mai știu, Slavă Domnului, ce înseamnă să fii iubită, în toate modurile posibile – de la iubirea aceea de taină – de la taină cea mai tâmpă până la taină cea mai frumoasă – până la iubirea manifestată zgomotos, în văzul tuturor, chiar exhibiționist. De la iubirea nebună lipsită însă de vreo responsabilitate până la o statornicie în iubirea aia responsabilă, așezată, cuminte, sănătoasă, care depășește orice limită a răbdării la care m-aș fi așteptat… Așa că despre greșeli și despre cum și cât de mult poți fi iubit, știu. În rest, nu știu nimic.

Însă asta e suficient că să nu tac când aud că povești din astea există doar în filme. Replici rostite de obicei cu cea mai mare convingere de cei care se complac în povești căldicele, confortabile, pline de libertăți și de măști. E suficient să nu tac când văd femei care tot așteaptă să fie iubite și se complac în tot felul de povești care nu fac decât să le înjosească, să le întineze, una după alta, din ce în ce mai tare. În timp ce sufletul lor pereche plânge pe undeva după ele…

Sau atâtea femei așteaptă și se lasă testate și folosite și încercate și râs-încercate de parcă unui bărbat i-ar trebui un milion de ani să-și dea seamă că ea este mama copiilor lui. Că doar pe ea poate să o vadă legănându-i pruncii și cântându-le vreun cântec vechi de leagăn sau recitându-le cine știe ce poezie veche sau ducându-i la altar să îi împărtășească sau făcând lecțiile cu ei.

Nu știu multe, dar am văzut suficient cât să nu tac când văd atâtea povești care mor din lipsă de curaj sau din mii de scuze sau din prea multe păcate și pătimi și obișnuințe confortabile ce ne-au legat…

Ne plac tuturor poveștile astea frumoase. Dar știm că vin cu un preț? Cu un preț de curăție, pe care te străduiești să ți-o păstrezi până când întâlnești omul viselor tale. Altfel… Dacă tot cazi dintr-o poveste în alta, ajungi să îl întâlnești cândva, într-o bună zi, dar să ai privirea goală și obosită, flacără din piept să îți fie stinsă, trupul, lipsit de vlagă, sufletul, întinat și privirea atât de murdară încât poate că nici măcar nu ai să îl recunoști. Și dacă îl vei recunoaște, vei avea brațele golite de cât te-ai risipit prin lume. Nu vei avea ce să-i oferi. Sau îți vor fi legate în cine știe ce lanțuri grele cu care te-ai lăsat legat, pentru că îți era mai comod, mai confortabil, mai plăcut să stai cu cineva chiar dacă simțeai că nu e cine trebuie, decât să te chinui singur și să te păstrezi curat pentru visul tău. Curăția doare când alții se plimbă de mână în fața ta iar tu ești singur mereu. Curăția doare când plângi noaptea și de sărbători și nu e nimeni lângă tine să îți mângâie rănile. Curăția asta doare când toți se mulțumesc cu relații, chiar dacă și tu și ei știu că nu e ce trebuie, doar tu te încăpățânezi să o aștepți, curat, pe ea…. Dar și când vine… Și te găsește curat…

Pe când altfel, când în sfârșit apare răspunsul atâtor rugăciuni ale inimii tale, că le-ai rostit conștient sau nu… și inimă ta simte din prima clipă, dar ce păcat că viață ta și trupul tău și mintea ta și toată structură asta socială ce ai devenit nu îl poate urma… Căci, tot aruncându-te în iubiri, ai ajuns o masca umblătoare, ce se caută pe sine în mii de oglinzi, fără să se găsească nicăieri, care își caută confirmări în sute de locuri fără ca vreuna să o împlinească, își caută bucuria pe zeci de căi, fără că vreuna să o ducă acasă. Răspunsul rugăciunilor tale a venit, dar a găsit o mască fără de viață, fără de vlagă , fără de strălucire și parcă fără de suflet.

Pentru că poate un singur suflet te poate face să strălucești, cu un singur suflet te poți simți acasă, un singur suflet a venit pe lumea asta să te ajute să fii cea mai bună variantă a ta, cu un singur suflet ai putea face istorie în loc să te cauți golit de viață arzând la foc mic, aprinzând vâlvătăi ieftine de frunze și paie și în loc să dormi mai mereu cu mai multe persoane în pat, căci mintea îți e, mai mereu, la altcineva…

Poate că un singur suflet, jumătatea sufletului tău, te așteaptă și plânge chiar acum în lume de dorul tău undeva iar tu stai să încălzești la nesfârșit aceeași ciorbă, mai gustând câte o chiftea pe unde apuci, fără să te saturi vreodată. Sau stai să aștepți pe cine știe cine, care nu merită, și nu te merită, dar tu, orbit fiind de patimi și de păcat, nu realizezi …

Poate că un singur suflet a venit pe lume să fiți împreună un întreg și asta numai împreună cu Dumnezeu în ecuație.

Întrebarea este – când a venit te-a mai găsit acasă?

Privirea nu îți era prea murdară de atâtea căutări, prea golită de suflet ca să îl mai vezi? Prea întinată că să îi vezi lumina? L-ai mai recunoscut?

Dacă l-ai recunoscut, nu erai deja prea temător să îl mai cuprinzi, prea slăbit de păcate să te duci înspre el, prea legat să mai poți face pasul către el, prea murdar să îl mai poți îmbrățișa, prea golit de ține însuți că îmbrățișarea să îi mai poată transmite ceva, prea murdar și întinat să îl mai poți convinge că ești tu, prea sleit de putere să îi spui cât de dor ți-a fost de el, prea obosit să îi spui cât l-ai căutat pe toate drumurile lumii, prea pierdut și prea rătăcit și prea spart în mii de bucăți să mai știi, chiar tu însuți, cine ești?

Poveștile frumoase, ca povestea acestui inel – și nu sunt nici puține, nici imposibile cum spun căldiceii și jumătățile de măsură – ne arată totuși că prețul curăției merită să fie plătit, oricât de greu ar părea uneori. Că tot curajul de a nu acceptă compromisul sub orice formă, oricât de atrăgatoare, ar veni el, va fi recompensat cândva. Că nimic nu e mai trist decât să dormi cu cineva și în mai mult de jumătate din timp să te gândești la altcineva, decât să apară cândva omul visat și tu să nu mai ai putință și curajul de a-l urmă… Sau mai grav, să nu te mai ai pe tine însuți.

Poveștile ca cea a acestui inel ne reamintesc că odată ce am ales un drum avem datoria, față de noi și față de celălalt pe care l-am ales responsabil și asumat, nu doar din comoditate, să rămânem doar pe el și să nu ne mai căutăm în alți ochi, în alte inimi, smintind tot ce e în jurul nostru, risipindu-ne pe noi și sufletul de lângă pe căi ce distrug întotdeauna mai multe vieți… Sau să rămânem singuri și curați până când Dumnezeu va găsi de cuviință să ne răsplătească într-un fel sau altul jertfa…

Poveștile că cea a acestui inel ne reamintesc, mai ales, să Îl luăm pe Dumnezeu în ecuație…

Dacă mai mulți oameni ar avea curajul de a-și asuma o mare iubire, poate că lumea asta nu ar fi atât de plină de măști umblătoare, cu mâini reci, fără de viață, cu îmbrățișări lipsite de vreo căldură, cu ochi lipsiți de scântei, cu suflete întinate de păcate, cu oameni superficiali, ușori și complexați, care nu caută decât confirmări fără să îl mai vadă pe cel din față lor, cu oameni care nu strălucesc, nu sunt autentici, nu sunt bucuroși, nu sunt nici un sfert din cine ar putea fi, se târăsc în loc să zboare, cerșesc în loc să dăruiască, se milogesc în loc să ofere, împrăștie întuneric și sminteală în loc să lumineze, mint, fură și înșală în loc să își trăiască Adevărul, vorbesc, dar nu cuvântă, trăiesc dar nu sunt vii și, cel mai grav, parcă nu e nimeni acasă în privirile lor…

Poate că lumea ar fi altfel dacă toți am înțelege că marile iubiri nu sunt excepții… dar că vin cu un preț.

Poate că lumea ar fi altfel dacă L-am luă mereu pe Dumnezeu în ecuație…

Maica Domnului să fie mereu în inimile voastre, făcând din ele una, ca în dimineață aceea sfântă de Bunavestire. Vă mulțumim, copii curați și frumoși, pentru povestea acestui inel!

http://www.catchy.ro/