Ai auzit vreodata un copil sa spuna ca isi
cauta jumatatea? Nu. Poate pentru ca stie ceva ce majoritatea oamenilor uita pe
masura ce devin adulti: ca suntem intregi, exact asa cum suntem.
Cu totii am fost copii si poate iti mai
amintesti cat de absorbit erai de vreun joc, uneori poate fiind doar tu cu o
jucarie si in rest cu imaginatia care umplea totul in jur. Cum gaseai bucurie
in lucrurile marunte si in descoperirea lumii inconjuratoare. Dar, pe masura ce
cresc, oamenii incep sa isi doreasca diverse lucruri, din ce in ce mai
complexe, realizari materiale si sociale. Si unul din lucurile la care viseaza
cei mai multi, indiferent de felul in care o exprima, este sa gasesca persoana
potrivita cu care sa isi petreaca restul vietii. Unii, destul de numerosi, se
refera la aceasta persoana ca la “jumatatea lor” (adesea o numesc chiar
“jumatatea mai buna”).
Desigur ca cei mai multi adulti au nevoie
de un partener cu care sa isi imparta timpul si viata, ceea ce ii face ca, de
la un moment incolo, sa caute pe acela sau aceea care sa ii completeze. Care pe
de o parte sa le semene (ca doar suntem jumatate a unui acelasi intreg, trebuie
sa avem ceva comun in ADN-ul nostru sufletesc) si in acelasi timp sa fie
suficient de diferit pentru a-i imbogati. Aceasta idee a “celeilalte jumatati”
este frumoasa si romantica.
Doar ca privind lucrurile astfel, pentru
multi ajunge sa fie de la sine inteles ca abia cand au alaturi persoana care sa
ii “completeze”, devin un intreg. Si pana atunci ce se intampla? Sunt de fapt
doar jumatati? A fi singur este pentru ei ca un handicap de care trebuie sa se
vindece cat mai repede? Sa presupunem ca intalnesc “jumatatea” si totul este
minunat. Dar daca intr-o relatie intra doua jumatati, dar niciun intreg, oare
nu duce asta la o dependenta uriasa unul de celalalt, care se poate dovedi, in timp,
a fi distructiva? Ce presiune pune acest mod de a privi lucrurile asupra
relatiei? Daca celalalt dispare, cel ramas e mai putin om? Cum ar putea sa
umple un strain, ceva ce nici tu nu poti umple? Sunt doar cateva intrebari din
cele multe pe care si le pot pune cei care cred cu tarie in ideea existentei
“jumatatii” lor.
Daca oamenilor le trebuie inca o jumatate
ca sa fie completi, ce le lipseste? Au nevoie de afectiune, sprijin, apropiere
fizica, incurajare, comunicare… ceva din acestea obtin cu siguranta de la
diferite persoane din jur. Si totusi, multa lume, daca nu are parte de un
partener, se simte incompleta sau singura. Astfel, dorinta de a avea pe cineva
se tranforma in goana dupa un celalalt… il cauta sau o cauta la serviciu, pe
internet, in cluburi, in grupurile de prieteni, oriunde, numai sa gaseasca
odata acea persoana care va fi tot ceea ce a visat. De multe ori, din pacate,
aceasta goana este pentru a umple un gol, pe care nu realizeaza ca ei insisi
l-au lasat sa se formeze si de aceea nimeni din exterior nu il va putea umple
pe deplin. De fapt, nimeni nu il va putea umple in afara de ei insisi. Daca nu
realizeaza asta, aceasta cautare “in afara”, nu va face decat sa sporeasca
golul dinauntrul lor. Iar asta ii va speria si mai tare, vor incerca si mai
mult sa se agate de o relatie, de ideea de a gasi pe cineva, in loc sa isi da
seama ca tocmai asta este ceea ce provoaca acel gol. Faptul ca isi imagineaza
ca exista ceva exterior care ar putea sa ii intregeasca si sa ii faca mai buni.
Odata ce acest gand incepe sa incolteasca, se invart intr-un cerc vicios: nu
sunt suficient de bun asa cum sunt – caut pe cineva – nu gasesc (pentru ca
golul atrage gol!) – ma simt prost cu mine insumi – caut si mai inversunat, iar
asta va scadea sansele de a gasi pe cineva… si asa mai departe. Asa se formeaza
un cerc vicios.
Daca te afli intr-o astfel de situatie,
solutia ar fi sa te opresti putin din goana si sa te apleci asupra propriei
persoane. Sa te lasi absorbit de tine insuti, nu in modul egoist sau narcisist,
in care sa te inchizi fata de cei din jur, ci pur si simplu dandu-ti seama ce
bogatie se ascunde in tine. Atata timp cat te ai pe tine, nu esti singur(a),
caci fiecare om este un univers. Suntem intregi asa cum am fost creati si nu
putem fi altfel, asa cum nici copacii nu cresc in “jumatati de copac” si nici
de “jumatate de ploaie” nu am auzit pana acum. Avem toate resursele in noi
insine ca sa ne simtim bine cu propria persoana, ca sa ne descoperim in
permanenta noi profunzimi, sa cream, sa daruim si sa primim.
Nu as vrea sa se inteleaga ca fac vreo
pledoarie pentru celibat. Este firesc sa cauti un partener sau o partenera si
relatiile ne ajuta sa crestem. Propun doar un schimb de perspectiva. Este o
diferenta uriasa intre a traduce a fi singur/a fi in relatie prin a fi
incomplet/a fi intreg, respectiv a privi cele doua variante pur si simplu ca
doua stari de fapt diferite, din care eventual una este mai dezirabila decat
cealalta.
Una este sa fii trunchiat, o piesa care
functioneaza bine doar cand este in pereche cu o alta si din aceasta postura sa
cauti pe cineva care sa te ajute sa fii functional. Pornesti cautarea in
dezavantaj, fiind incomplet si cautand un alt incomplet cu care speri sa
(re)creezi o unitate. Cu totul altceva este sa stii ca esti intreg, ca esti
perfect exact asa cum esti. De unul singur. Si din aceasta pozitie cauti pe
cineva caruia sa i te alaturi si care sa vrea sa ti se alature, si cu care sa
formezi un cuplu. Care nu va fi format din doua bucati incomplete, alipite,
pentru a da ceva mai bun, ci din doua entitati complete, care se alatura pentru
a forma una noua.
Cunoscandu-te pe tine, iubindu-te pe tine,
stiind ce vrei, ce cauti, ce poti oferi si ce astepti, fiind intreg, si gasind
un partener care sa porneasca de la aceleasi premise, se va forma o relatie
intre doi oameni independenti, care desi pot trai separat, au suficiente
lucruri in comun si suficienta iubire pentru a alege sa mearga pe un drum in
doi.
Marana Papagheorghiu
http://centrulself.ro/articole/jumatatea-ta/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu