Iubirea nu depinde de cunoaştere,
educaţie sau autoritate. Ea se situează dincolo de comportament. Este singura
binefacere a vieţii pe care nu o putem pierde. În sfârşit, este singurul lucru
pe care îl putem cu adevărat da. Într-o lume a iluziilor, a viselor şi a
vidului, iubirea este sursă de adevăr. Cu toate acestea, în pofida puterii şi a
măreţiei ei, ea este insesizabilă. Unii îşi petrec toată existenţa în
căutarea ei. Ne temem că nu o vom găsi niciodată, iar când o descoperim, ne
temem să n-o pierdem sau o considerăm ca pe ceva care ne aparţine, de frică să
nu ne scape.
Concepţia noastră despre iubire este cea care ni s-a inoculat în copilărie.
Imaginea cea mai comună este cea a idealului romantic: întâlnim sufletul
pereche, ne simţim minunat de bine şi credem că această fericire va dura toată
viaţa. Bineînţeles, avem inima zdrobită atunci când, în realitate, suntem
confruntaţi cu un cotidian care nu mai are atâta romantic, când ne dăm seama că
iubirea pe care o dăm şi primim este în general condiţionată. Chiar şi
sentimentele pe care le nutrim pentru familie sau pentru prieteni sunt fondate
pe aşteptări şi condiţii. În mod inevitabil, acestea nu sunt satisfăcute, şi
realitatea vieţii cotidiene capătă încet-încet aspectul unui coşmar. Odată
spulberate aceste iluzii romantice, ne trezim într-o lume de unde această
iubire, despre care visam, ca şi copil, este absentă. Atunci, dintr-un punct de
vedere adult, percepem iubirea în mod lucid, cu realism şi amărăciune.
Din fericire, iubirea autentică la care toată lumea aspiră este posibilă,
dar imaginea pe care o avem despre ea nu ne permite să o descoperim. Nu este
vorba de a visa la sufletul pereche sau la prietenul perfect. Plenitudinea pe care
o căutăm este prezentă în noi, aici şi acum. Este îndeajuns să ne amintim de
ea.
Cei mai mulţi dintre noi aspiră la o iubire necondiţionată, fondată pe ceea
ce suntem mai degrabă decât pe ceea ce facem sau nu facem. Cei mai norocoşi
dintre noi o vor cunoaşte, poate, pentru câteva minute de-a lungul întregii
existenţe. Este trist de spus, dar iubirea pe care o primim este aproape
întotdeauna condiţionată. Suntem iubiţi pentru altruismul nostru, pentru contul
nostru din bancă, pentru veselia noastră, pentru maniera în care ne tratăm
copii sau ne întreţinem casa, şi aşa mai departe. Este foarte greu să-i iubim
pe ceilalţi aşa cum sunt. Am putea chiar spune că noi căutăm motive să nu-i
iubim.
Nu poţi să te simţi fericit şi în pace într-o relaţie de iubire decât dacă
elimini condiţiile la care era ea supusă. Din nefericire, la modul general, cu
cât mai mult îl iubim pe cineva, cu atât mai condiţionată este iubirea. Ni s-a
inoculat în copilărie că era vorba de o regulă – am putea chiar spune că am
fost condiţionaţi cu această viziune a lucrurilor. Pentru a modifica această
idee preconcepută, trebuie să trecem printr-un dificil proces de dezvăţare.
Este iluzoriu să sperăm într-o iubire necondiţională şi absolută, dar o iubire
autentică şi durabilă este întrutotul posibilă.
Una din rarele relaţii marcate de o iubire necondiţională este cea pe care
o legăm cu copiii foarte mici, pentru că lor nu le pasă de activităţile
noastre, de contul nostru din bancă, sau de realizările noastre. Ei ne iubesc,
pur şi simplu. Apoi, noi îi condiţionăm recompensându-i când ne zâmbesc, sau
obţin note bune la şcoală, sau atunci când sunt „cuminţi”. Avem mult de învăţat
de la sentimentele pe care ni le poartă copiii noştri. Dacă i-am iubi fără
condiţii, un pic mai mult timp, am crea o lume foarte diferită.
Condiţiile la care supunem iubirea contrariază puternic relaţia noastră cu
celălalt. Eliminându-le, vom descoperi noi si minunate aspecte ale iubirii.
Cel mai mare obstacol este frica de a nu
fi plătit în schimb. Dacă trăim această teamă, este pentru că nu realizăm că
adevărata iubire constă în a da, şi nu în a primi.
Dacă ne petrecem timpul evaluând iubirea
primită, nu numai că nu ne vom simţi niciodată iubiţi, dar vom avea sentimentul
de a fi sistematic înşelaţi. Nu pentru că aceasta ar fi o
realitate, ci pentru că faptul de a „calcula” nu este un gest de
iubire. Dacă trăiţi sentimentul de a nu fi iubiţi, nu este pentru că
nu sunteţi iubiţi, ci este pentru că vă refulaţi iubirea.
Când vă certaţi cu un apropiat, credeţi că
sunteţi mânioşi din cauza a ceea ce această persoană a făcut sau nu a făcut. În
realitate, dacă sunteţi în această stare, este pentru că v-aţi închis inima,
pentru că v-aţi reţinut propria iubire.Nu ar trebui să-i privaţi niciodată pe
ceilalţi de iubirea voastră, sub pretext că, după voi, ei nu o merită. Şi dacă
nu ar merita-o niciodată? Veţi înceta pentru totdeauna să vă iubiţi mama,
prietenul, prietena, fratele? În schimb, dacă vă exprimaţi sentimentele în
pofida a ceea ce a putut să facă, veţi constata schimbări, veţi descoperi
puterea infinită a iubirii. Veţi vedea că inima lor se deschide larg.
Pentru a fi în măsură să ne deschidem inima, trebuie să facem efortul să
luăm în considerare lucrurile diferit. Dacă ne închidem, dacă suntem
intoleranţi este adesea pentru că nu-l înţelegem pe celălalt. Nu înţelegem de
ce ea nu dă telefon, nici pentru ce este atât de zgomotoasă, şi atunci decidem
să nu o mai iubim. Ne focalizăm prea mult asupra rănilor noastre, a tristeţii
noastre, asupra tratamentului nedrept pe care l-am îndurat. În realitate, noi
ne trădăm pe noi înşine refuzând să oferim zâmbetul nostru, înţelegerea
noastră, iubirea noastră. Noi păstrăm în posesia noastră cel mai mare dar pe
care Dumnezeu ni l-a acordat. Refuzul de a ne dărui iubirea este mult mai grav
decât ceea ce celălalt a putut face.
Foarte devreme, învăţăm să nu avem încredere în bărbaţi, în femei, în
căsătorie, în părinţi, în familie, în colegi şi în viaţa însăşi. Toate acestea
ne-au fost transmise de către oameni bine intenţionaţi care credeau că acţionează
pentru binele nostru. Ei nu-şi dădeau seama că ei ne condamnau astfel la a
trece pe alături de iubire.
Cu toate acestea, în adâncul fiinţei noastre, noi ştim că destinul nostru
este acela de a trăi şi de a iubi deplin, de a trăi mari aventuri de-a lungul
întregii noastre existenţe. Este posibil ca acest sentiment să fie profund
îngropat, dar el este acolo, în aşteptarea de a fi dezvăluit în urma unui
eveniment sau a unei conversaţii. Adesea, învăţăm lecţii pe căi neaşteptate.
Cum să facem să ne iubim pe noi înşine? Aceasta este, fără îndoială,
provocarea cea mai mare pe care trebuie s-o înfruntăm. Puţini sunt cei care au
învăţat aceasta pe timpul copilăriei lor. La modul general, suntem invatati,
încă de foarte devreme, ideea că iubirea de sine este un lucru rău, pentru că
este confundată cu egocentrismul. Ajungem astfel să credem că ea constă în a
întâlni fiinţa ideală, sau pe cineva care să ne trateze aşa cum ne-am dori. Dar
toate acestea nu au nimic de a face cu iubirea.
Cei mai mulţi dintre noi nu au avut niciodată experienţa ei. Copii fiind,
învăţăm că vom fi „iubiţi” dacă vom fi politicoşi, dacă vom obţine note bune,
dacă îi zâmbim mamei, sau dacă ne spălăm bine pe mâini înainte de masă. Ne
facem luntre-punte pentru a fi iubiţi, fără să realizăm niciodată că este vorba
de o iubire condiţionată.
Cum să putem iubi dacă trebuie să îndeplinim atâtea condiţii? Putem începe
prin a hrăni spiritul nostru simţind compasiune pentru noi înşine.
Vă hrăniţi spiritul? Ce aţi făcut pentru a vă simţi mai bine în pielea
voastră? Când te iubeşti pe tine însuţi îţi umpli existenţa cu activităţi
îmbucurătoare, care încântă mintea şi inima. Nu este vorba de ceea ce ni se
cere să facem, ci de ceea ce facem numai pentru noi înşine. Înseamnă, de
asemenea, a integra toată iubirea care se află în jurul nostru.
Aveţi puţină compasiune pentru voi înşivă, faceţi o pauză. Încetaţi, pentru
o clipă, să spuneţi că sunteţi stupid, că nu ar fi trebuit niciodată să faci
aceasta sau aceea. Când cineva comite o eroare, îi spuneţi, în general, să nu
se îngrijoreze, că aceasta i se întâmplă la toată lumea, că nu aveţi de ce să
faceţi o problemă din aceasta. Cu toate acestea, când faceţi aceeaşi eroare,
aveţi sentimentul că sunteţi sub orice critică. Noi avem, în general, tendinţa
de a fi mai indulgenţi faţă de ceilalţi decât faţă de noi înşine. Străduiţi-vă
deci să fiţi la fel de toleranţi cu voi înşivă după cum sunteţi cu ceilalţi.
A te iubi pe tine însuţi înseamnă a absorbi iubirea care se află în orice
clipă în jurul tău, înseamnă a da la o parte toate barierele. Este dificil să
vezi barierele pe care le ridicăm în jurul nostru, dar ele sunt într-adevăr
acolo, şi ele afectează toate relaţiile.
Când vom fi în faţa lui Dumnezeu, El ne
va pune această întrebare: „Ai dat sau primit iubire?”
Vom învăţa să ne iubim pe noi înşine lăsându-i pe alţii să ne iubească şi
redând-o lor. Dumnezeu ne-a dat nenumărate ocazii de a iubi şi de a fi iubiţi.
Ele sunt acolo, în jurul nostru, şi aşteaptă doar să le sesizăm.
Lecţiile despre iubire pot îmbrăca orice formă şi se pot referi la orice
fel de oameni. Puţin contează ceea ce suntem, ceea ce facem: noi toţi putem iubi
şi putem să fim iubiţi. Este suficient să fim prezenţi, să ne deschidem inima
iubirii şi să o întoarcem, hotărâţi să nu refuzăm acest dar al cerului.
Iubirea este întotdeauna prezentă, în toate experienţele noastre, bune sau
rele, chiar şi în tragediile care ne copleşesc. Ea este cea care dă un sens
profund cotidianului nostru, este însăşi natura noastră. Oricare ar fi numele
pe care i-l dăm – iubire, Dumnezeu, suflet -, ea este vie, tangibilă, pentru că
există în fiecare dintre noi. Iubirea este experienţa divinului pentru noi, a
caracterului sacru. Ea este bogăţia care se află împrejurul nostru. Nouă ne
revine să o luăm!
Fragment din cartea Lecons de vie de Elisabeth Kubler Ross si David
Kessler
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu