Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat
este sărbătoare, întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai
Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o
aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de stravăzut
şi, mai ales, inimă curată.
Fiecare om întâlnit este pentru noi o
chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca
noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu
putem să ne eschivăm după o serie de „dacă". Ce răspuns vom da noi în
legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebaţi, fără
îndoială, asupra a ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am
risipit şi cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu
cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea
împreună-călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în
care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile,
altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai
încărcată de bucurie împlinirea.
Iubire fără libertate nu se poate.
Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l facem captiv pe cel pe care-l
iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea
iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în
această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune
necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau:
Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul
pe altul." (Ioan 13,34); la care se adaugă mărturia Lui: „De acum nu vă
mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit
prieteni, pentru cape toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut
cunoscute" (Ioan 15, 15). între prieteni se împart toate în împărtăşire
fără împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai
bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa,
poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în
iubire absolută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l
poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit
răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească decât
să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne sunt
merinde întăritoare pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar mai
apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra
celorlalţi. Câtă nesfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai
smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent şi
tămăduitor. Dar câtă nevoie avem totuşi şi de mărturia iubirii! De trei ori îl
întreabă Hristos pe Petru: „Ma iubeşti!" (Ioan 21, 15). Oare nu ştia El,
Care este Atotştiutor şi atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl
iubeşte? Însuşindu-Şi însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de
această triplă mărturisire. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu,
„adevărată", căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb"
(„Te iubesc ca să mă iubeşti!" „Te iubesc pentru că mă iubeşti!"). Ea
se cere să vină ca o revărsare (dacă se poate, reciprocă) de daruri, în fapt,
Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se
cere ştiut şi asumat.
Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă, cel puţin la fel de mare, aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Şi atunci ai intrat deja în Rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.
Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă, cel puţin la fel de mare, aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Şi atunci ai intrat deja în Rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat
este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde
se cuvine să înceapă şi să nesfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!
Costion Nicolescu
Costion Nicolescu
Articol preluat din volumul "Carte
pentru indragostitii care vor sa se imprieteneasca"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu