“La om, totul trebuie
să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile şi ţinuta şi sufletul
şi gândurile.” (A. P. Cehov – Unchiul Vanea)
Nimic nu-i apropie mai repede pe oameni
decât o caldă înţelegere, acea atmosferă de calmă participare, capabilă să
domolească temeri şi să înlăture neliniştile, să elimine orice stavilă, acea
atmosferă pe înţelesul spiritelor delicate sau vulgare, instruite sau modeste
deopotrivă. Simplitatea uneşte bunătatea cu frumuseţea şi are o înfăţişare
străină de lucrurile de prisos. Este modul de apropiere cel mai simplu cu
putinţă şi, totuşi, aşa de rar. Cu alte cuvinte, se impune să te distanţezi de
ţinuta “cultivată” şi să devii simplu.
Ne este greu să credem că cele mai
dificile şi complicate lucruri ale existenţei noastre încep, parcă, de la
nevoia de a fi noi înşine. “Simplu” şi “firesc” s-au pierdut ori s-au rărit
de-a binelea.
Frumosul, conceptul – cândva rege al
întregului sistem de categorii estetice – este azi ocolit, dispreţuit şi
degradat prin asocierea sa cu vorbe goale sau chiar cu obositul termen
“kitsch”.
Arta, ca şi viaţa în general, nu este
numai reflectare, ci şi construcţie în sfera unor valori perene şi autonome ale
cărei coordonate civilizatorii rămân Adevărul, Binele, Frumosul. Prin aceşti
termeni, arta nu numai că selectează, dar şi propune, nu numai că se adecvează
realităţii, dar şi o corectează conform unui etalon ideal, extras prin forţa ei
creatoare abstracţiunii filosofice, spre a dobândi concreteţea
obiectivizării materiale, intuitive a operei de artă.
Frumosul de esenţă este, prin definiţie,
modest şi neostentativ, calm şi discret. El nu trage de mânecă, ci se lasă
descoperit. De aceea, el se adresează exclusiv unor priviri şi unor urechi ce
au învăţat să-l vadă şi să-l audă. Totuşi, simplitatea – ce ar trebui să fie
naturală – are adesea nevoie de studiu.
Seninătatea simplităţii este rezistenţa
la frustrare, capacitatea de asumare a vieţii în integriatea ei, cu nefericirea
şi neîmplinirile inerente, dar mai ales cu partea ei anostă, cu balastul
“stupidităţii”, “banalităţii”, “platitudinii”.
Seninătatea autentică este o delicată
mutaţie sufletească declanşată de pilda luminii înalte a seninului, care
îl face pe acesta să dăinuiască şi să iradieze nu doar ca un răspuns la
provocarea vremii, ci şi ca răspundere pentru deschiderea încrezătoare a
cerului propriei vieţi.
Madalina Dumitrache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu