De ce să trebuiască oare să iubim rar, pentru a iubi mult?

Câteva gânduri despre tiparele în care suntem tentați să înghesuim iubirea.

“Dacă ar fi îndeajuns să iubim, lucrurile ar fi prea simple. Dar cu cât iubim mai mult, cu atât se întărește și absurdul. Nu din lipsa de dragoste aleargă Don Juan din femeie în femeie. E ridicol să ni-l închipuim ca pe un iluminat pornit în căutarea dragostei totale. Tocmai pentru că iubește femeile cu aceeași înflăcărare și, de fiecare dată, cu întreaga lui ființă, simte nevoia să repete această dăruire și această adâncire.

De aici și speranța fiecăreia de a-i da ceea ce niciuna nu i-a mai dat. Dar de fiecare dată femeile se înșeală adânc și izbutesc doar să-l facă să simtă nevoia acelei repetiții. “În sfârșit, exclama una din ele, ți-am dăruit dragostea!”. De ce să ne mirăm când Don Juan îi răspunde râzând: “În sfârșit? Nu, ci doar o dată mai mult.” De ce să trebuiască oare să iubim rar, pentru a iubi mult?

Don Juan e trist? Lucrul nu e verosimil. Abia de e nevoie să fac apel la cronică. Râsul lui, insolența triumfătoare, elanul lui și gustul lui pentru teatru, toate sunt limpezi și pline de veselie. Orice ființă sănătoasă tinde să se înmulțească. Tot astfel și Don Juan.

(…)Cât ne indignăm (sau râdem, cu acel râs complice care înjosește ceea ce admiră) de cuvintele lui Don Juan și de fraza, mereu aceeași, pe care le-o spune tuturor femeilor. Dar pentru cel ce caută cantitatea bucuriilor, importantă este doar eficacitatea. De ce ar mai complica acele cuvinte ce s-au dovedit de atâtea ori deschizătoare de inimi? Nimeni, nici femeia, nici bărbatul nu le ascultă, ci mai curând ascultă vocea care le rostește. Ele sunt regula, convenția și politețea. Le spui, și abia după aceea rămâne să faci lucrul cel mai însemnat. Don Juan e dinainte pregătit. De ce și-ar face din asta o problema de morală? El nu se osândește din dorința de a fi un sfânt.

(…)Înseamna că este egoist? În felul lui, fără îndoială, da. Dar și în aceasta privință trebuie să ne înțelegem asupra cuvintelor. Exista oameni făcuți să trăiască și oameni făcuți să iubească. Cel puțin asta ar spune Don Juan. Dar într-o formă concisă care nu poate fi decât a lui. Căci iubirea de care e vorba aici se împodobește cu iluzia eternității. Toți specialiștii pasiunii ne învață că numai iubirea contrariată este veșnică. Nu există pasiune fără luptă. O asemenea iubire nu-și află sfârșitul decât în contradicția ultimă, adică în moarte.

(…)Și în această privință există mai multe feluri de a te sinucide, dintre care unul constă în dăruirea totală și în deplină uitare de sine. Don Juan știe, ca oricare altul, că toate acestea pot fi emoționante. Dar el este și unul dintre puținii care știu că nu asta e important. El mai știe și că acei ce renunță, pentru o mare iubire, la orice viață personală, se îmbogățesc poate, dar îi sărăcesc totodată, în chip sigur, pe cei pe care dragostea lor i-a ales.”

Albert Camus,
Donjuanismul

Sorin Tudor

www.webcultura.ro