O lume fără copii ar
fi ca un cer fără îngeri. Fărâma de puritate ce ne luminează existenţa o
datorăm tocmai copilului fără vârstă care ne însoţeşte întreaga viaţă.
Uneori, pentru om, uitarea este necesară,
alteori, o memorie prea încărcată de întâmplări neplăcute, de tristeţi şi
nenorocuri ne-ar afunda în apele adânci în care fiinţa noastră s-ar îneca
irevocabil. Uităm clipele de oprelişte şi durerea pricinuită de oameni şi de
soartă, urmărind fotograme din basmul viu al copilăriei.
Uităm senzaţiile sufocante ale
nenorocirii şi disperării, uităm chipuri, deprinderi şi vicii, remuşcări
şi resentimente – ca să avem puterea de-a ierta şi de-a ne izbăvi. Uităm
neîmplinirile de orice fel, uităm chiar şi emoţiile pozitive, gustul izbânzii
şi binefacerea, veselia deplină. Trăirile extreme provoacă, de regulă, o criză
a conştiinţei;dovadă sunt manifestările primare pe care le avem în astfel de
momente.
Câmpul virgin al memoriei infantile
reţine pentru totdeauna amprente ale impactului cu viaţa, grafemele primelor
revelaţii. Suntem preaplini de copilul eterndin
noi, prea marcaţi – ultragiaţi şi, în egală măsură, alintaţi – de propria
noastră copilărie. Întreaga noastră experienţă ulterioară nu se configurează
decât pe temeiurile celor dintâi trăiri. Copilăria trebuie să fie cel mai
frumos anotimp dintre vârstele omului.
Nimic nu poate egala tihna fără de
griji, uimirea cu care descopeream tainele existenţei, nevinovăţia fiinţei care
nu cunoaşte ranchiuna, invidia, ci doar supărările trecătoare şi repezi ca o
ploaie de vară. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele,
regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini şi
privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea.
Principiile de viaţă, conduita şi
convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei
sale. Rememorarea trăirilor – care însoţesc jocul cu imagini purtate de ochiul
interior al adultului – trezeşte liniştitoare nostalgii. Rememorarea
are darul de a odihni şi de a reechilibra, ba chiar de a remonta o
persoană doborâtă de straturile succesive de întâmplări ale vieţii de adult.
Universul copilăriei poate deveni refugiul de taină – Edenul şi limanul
în care sufletul, prea plin de sentimente, îşi află ocrotire. Aici, omul se
regăseşte pe sine întreg sau se realcătuieşte din cioburile în care cutremurele
vremii l-au sfărâmat.
Tocmai de aceea, oamenii mari, în
vacarmul acestei lumi bulversate de sine, ar trebui să fie mai procupaţi
de contactele (cu realitatea) pe care le mediază copiilor, de valorile şi
reperele pe care le oferă. Altminteri, nu ar rămâne decât coşmarul unei
societăţi gata să se autodevoreze.
Madalina Dumitrache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu