Travaliul de doliu, termen freudian, desemneaza perioada de dupa o separare si se refera la timpul necesar pentru a trece peste socul si durerea produse de despartire.
Cum sa spun ca sa intelegeti cel mai bine… Nu stiu cand realizezi cel mai bine ceea ce ti se intampla… atunci cand iti lasi lacrimile sa curga de tristete sau cand ti le retii din cauza maniei… Nu stiu exact cand te apuca deznadejdea cea mare: cand auzi, dar nu vrei sa intelegi -pentru ca adevarul fulminant ti se pare imposibil de acceptat -sau cand intelegi, dar nu vrei sa mai auzi adevarul -pentru ca nu poate fi suportat. Nu stiu cand te loveste cel mai tare disperarea: cand realizezi ca nu o sa mai vezi niciodata chipul celui iubit sau in momentul in care constiinta ta imbratiseaza gandul ca de acum incolo ramai doar tu, fiinta pe cont propriu.
Nu stiu ce iti provoaca mai tare fiori reci pe sira spinarii: faptul ca ti
s-a dat drumul la mana sau faptul ca nu stii cum o sa strecori netinand pe
nimeni de mana in neant? Sau ca mana pe care poate o vei prinde la un moment
dat nu este mana cea familiara? Habar nu am cand otrava incepe sa ti se
strecoare in corp. Uneori se intampla lent, alteori violent. De cele mai multe ori
iti doresti morfina de calitate buna ca sa nu mai simti durerea, alteori un
anestezic ca sa amorteasca toate trairile in tine. Insa alteori nu iti doresti
decat sa mori. Sa mori usor si rapid. Sau sa doara mai putin.
Nu stiu cat de mult te ajuta faptul ca te-ai tuns, ca arati mai bine ca
niciodata, pentru ca in puzzle-ul vietii tale frumusetea din fata oglinzii nu
se mai leaga cu cea care-ai ramas. Nu poti sa nu te uiti crucis la prietenele
care isi spun ca “nu-i nimic, o sa-ti gasesti tu fericirea” cand tu habar nu
mai ai ce inseamna infamul cuvant… pentru ca in fiecare zi, cu fiecare secunda
care trece, o parte din tine moare, se scurge, se trece. Nu stiu cat de mult te
ajuta timpul cand dupa luni de la separare un individ care ii seamana reuseste
sa-ti faca inima sa amuteasca. Au fost multe zboruri care s-au frant inainte de
vreme...
Ma gandesc ca nu stiu cu exactitate cand se declanseaza punctul culminant
al sevrajului si cand sufletul iti cere cu impetuozitate drogul. Nu stiu cand
lumea ta se populeaza cel mai mult cu amintiri, regrete, intrebari,
negatii, zile moarte, nopti ca zilele sau cand te apuci sa blestemi tocmai
lucrurile in care ai crezut cel mai mult. Nu stiu cand incepe cainta si
rememorarile inceputului relatiei se instaleaza ametitor, hotarate sa te
doboare cu perfectiunea lor. Nu stiu de ce mintea inchide ochii si nu vrea sa
vada ca lucrurile se schimbasera destul de mult in ultima vreme. Viata ta
devine o comedie ieftina care fie a ramas suspendata in aer cu pasageri in ea,
fie i s-a stricat butonul care te aduce inapoi pe pamant. Nimeni nu vine sa te
intrebe daca vrei sa te dai jos din ea. Si nu stii de ce se intampla asa.
Nu stiu cand te trezesti intr-un hau adanc in care gandurile se fugaresc unele pe altele lipsite de orice ratiune si discernamant. Haul acesta il poti confunda foarte usor cu un spital de nebuni in care mintile nu se intorc niciodata singure. Asteapta cel mai mic semn din partea ta, asteapta permisiunea si aprobarea… Dar, cel putin in acel moment, se lovesc de un refuz crunt, prea crunt… Nu stiu ce doare mai tare: faptul ca s-a trantit o usa sau ca acea usa nu va mai fi niciodata trantita, ca el nu va mai intra niciodata pe acea usa sau ca tu nu o sa mai o deschizi niciodata. Nu stiu cat timp doare o despartire pentru ca acum esti poate prea sigura ca nu va trece niciodata ca sa-ti spun altceva.
Nu stiu cat te ajuta prietenii, plimbatul in natura, cititul unei carti,
lacrimile sau floricelele consumate in fata unui televizor pentru ca acum nimic
nu pare sa-ti ia greutatea de pe umeri. Nu stiu ce calatorie in jurul lumii ar
mai putea trezi entuziasmul in tine daca lumea ta s-a prabusit incet, incet in
jurul tau. Am citit recent intr-o revista ca s-a inventat pastila miraculoasa
care vindeca suferinta din dragoste, abandon si tradare… nu stiu de ce nu cred
deloc in miracolul pe care il promite. Dar stiu ca desi acum pare imposibil, la
un moment dat, ea, durerea, trece. Totul trece… Poate niciodata in totalitate…
Dar trece.
“Travaliul de doliu” este un termen prea stiintific,
psihologic ce-i drept, pentru a-i putea digera sensul in secunda imediat
urmatoare unei despartiri. Si nu, nu se refera strict la domeniul iubirii, ci
la orice separare: de o anumita persoana, de un anumit loc, de un anumit loc de
munca, de un anumit principiu in care ai crezut, de orice lucru fata de care ai
dezvoltat un atasament profund si pe care te-ai obisnuit sa il ai in preajma.
"Travaliul de doliu", termen freudian, desemneaza perioada de dupa o
separare si se refera la timpul necesar pentru a putea trece peste socul si
durerea produse de o ruptura. In functie de fiecare individ in parte si de ceea
ce a investit emotional intr-o relatie, recuperarea se realizeaza mai repede
sau mai greu.
De regula, desprinderea nu se realizeaza fara efort si fara a trece printr-un amalgam de sentimente care pot fi de-a dreptul ravasitoare prin intensitatea si contrarietatea lor. Oscilam intre manie, iubire, cramponarea de trecut, neacceptare, melancoli si tristete si suntem tentati sa construim o imagine idealizata a trecutului chiar daca acesta era departe de a fi perfect. Procesul in sine este o experienta psihologica covarsitoare si poate devitaliza emotional. Intervine in joc puterea ta de a lupta cu dezradacinarea, cu iubirea, cu absenta iubirii, cu suferinta care ramane dupa. Schimbarea care survine despartirii pare un haos total. Iar haosul sperie si produce teama. Nu doare neaparat iubirea, ci golul pe care il lasa in urma acel “ceva” care a facut parte din viata ta. Doare absenta lui. Dar fiecare reuseste pana la urma. In bataile propriului ritm, fiecare reuseste sa se dezlipeasca de trecut si sa inceapa constructia unei noi etape in viata. Si nu exista "nu pot" in aceasta perioada travaliului de doliu. Exista doar "trebuie". Trebuie sa mergi mai departe.
Un articol de Dana Negoita
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu