Imi este greu sa cred ca exista o traiectorie fireasca ce poate stabili
limitele unei relatii de cuplu.
O traiectorie prestabilita care ne poarta cu grija din punctul A pana in
punctul B.
O traiectorie lenta, care ne promite ca vom fi in siguranta pe masura ce
vom pasi in viata…
Insa cred ca tarie ca
in cazul in care putem vorbi despre existenta unei astfel de traiectorii in relatia de cuplu, atunci partenerii sunt cei
care ii impun ritmul.
Ei sunt cei care “hotarasc” momentele de alerta, la fel de bine cum tot ei
aleg momentele de respiro. Desigur, aceasta teorie este validata daca ambii
parteneri merg in acelasi ritm.
Daca acest lucru nu este valabil, atunci este posibil ca unul dintre ei sa
se simta controlat, manipulat, incordat, poate chiar tradat… Tradat nu doar de
partenerul care nu ii intelege trairile, ci chiar de el insusi.
Poate simti ca si-a neglijat cele mai profunde aspecte ale fiintei sale in
timp ce intoarce o privire acuzatoare catre celalalt, iar o alta privire plina
de remuscari catre el insusi.
Precum multe alte aspecte al vietii
noastre, controlul se instaleaza o data cu permisiunea noastra de a fi
controlati.
Iar aceasta permisiune nu este niciodata oferita in mod constient, ci este
data celuilalt pe nesimtite, pe nepusa masa, in momentele in care ne pierdem de
noi insine. Este un acord tacut de care incercam sa ne amintim atunci cand
lucrurile par sa ia o alta intorsatura decat cea dorita de noi.
Insa unde putem incadra controlul si
oare cum ne dam seama cu adevarat ca am pierdut controlul in relatia de cuplu?
Oare cum putem delimita faptul ca
partenerul isi exercita controlul asupra noastra de flexibilitatea care ne
indeamna sa privim lucrurile si din alta perspectiva decat cea care ne
apartine?
Oare controlul este cel care isi lasa
amprenta asupra noastra atunci cand prietenii nu ne mai recunosc la o intalnire
ca oricare alta sau oare este doar schimbarea fireasca ce se observa pe chipul
celui care traieste o relatie intensa?
Personal, sunt de parere ca acest
control extrem se instaleaza in momentul in care unul dintre parteneriinterpreteaza
manifestarea iubirii celuilalt ca o ingradire a libertatii sale.
Iar cand spun acestea, nu ma refer la mici conflicte ce pot aparea adesea,
ci la momentele care ne indeamna sa ne adresam intrebari despre rolul nostru in
aceasta relatie.
Si mai sunt de parere ca increderea in celalalt este
un alt aspect care dirijeaza controlul in relatia de cuplu.
In momentul in care traim cu siguranta
ca celalalt poate decide pentru el insusi, ii oferim acestuia incredere, iar
noua ne oferim liniste sufleteasca.
Controlul patrunde in aspecte mai profunde decat telefoanele pe care
celalalt ni le da la ore tarzii pentru a se asigura ca suntem bine sau decat
incercarea de a-i impune celuilalt dorintele noastre.
Chiar daca se manifesta deschis in relatia cu partenerul nostru, controlul
“vorbeste” despre aspectele latente din noi insine.
El da glas fricii de a fi parasiti si de a nu fi iubiti.
El rasuna atunci cand partenerul care controleaza simte cum celalalt ii
scapa printre degete.
Si mai ales, el izbucneste in momentele in care ne simtim din nou mici si
neajutorati, incapabili de a incepe un nou drum…
Imi este greu sa cred ca prin intermediul acestui articol am gasit un
raspuns categoric la intrebarea din titlu.
In schimb, am gasit nenumarate intrebari care poate se regasesc pe buzele
multora dintre noi.
Si poate ca raspunsul
este, ca de obicei, undeva la mijloc. Si tot ca de obicei, fiecare isi va gasi
propriul raspuns pe care il va purta cu sine acolo unde insasi viata il poarta pe el…
Andreea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu