Love is life

Iubirea ne deschide calea spre spiritualitate, spre armonia sufletelor si frumusetea universului, caci doar iubirea se daruie neconditionat, fara teama de sacrificiu si fara a pretinde nimic in schimb. Si astfel il inalta si il innobileaza pe om. „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire” spune apostolul Ioan

"Iubirea este inrudirea omului cu Dumnezeu.Ea uneste la maxim persoanele umane fara sa le confunde.In iubire se arata plenitudinea existentei."Dumitru Staniloae

13 aprilie 2016

Care este rostul?

La 17.00 am intalnire cu directorul. Imi trec unghiile rosii peste dosarele groase si imi repet in minte discursul. Totul decurge bine. Raman o clipa singura in biroul ala dreptunghiular, cu pereti din sticla. Mai lucrez ceva, imi mai vin proiecte si oameni noi, vad ce accept si ce nu, dar nu ma pierd niciodata cu firea. Asta-i lege. Asta-i legea.

Tastez ceva. Ma opresc si o fixez cu privirea. 5 secunde, nu mai mult. Atat imi trebuie. Imi incrucisez bratele, schitez un zambet ironic si dau ochii peste cap.
Gata, a priceput mesajul, pot pleca. Calc apasat, merg dreapta, ca doar de ieri am fusta noua, din piele. Mai lucrez ceva, imi mai vin proiecte si oameni noi, vad ce accept si ce nu, dar nu ma pierd niciodata cu firea. Asta-i lege. Asta-i legea.
Ma conversez cu project managerul din colt, cu programatorul de la fereastra si cu web designerul din fata. E una la intrare care mereu ma saluta cand vin, oare ea n-o fi vazut ca o ignor, ca nu conteaza?
We are not the same, imi spun, in timp ce mai dau o data ochii peste cap. Reflex, ce sa-i faci?
La 17.00 am intalnire cu directorul. Imi trec unghiile rosii peste dosarele groase si imi repet, in minte, discursul. Totul decurge bine. Raman o clipa singura in biroul ala dreptunghiular, cu pereti din sticla.
In fata, Bucurestiul se pregateste, incet, de transformare. Luminile de pe Basarab se aprind, masinile se inghesuie la semafoare, cafenelele se umplu de oameni.
E toamna tarzie. Bureaza un pic. Cerul e acoperit din loc in loc cu nori amenintatori. N-o sa ploua, o spun ca o sentinta. Si, dintr-o data, acelasi sentiment.
Sunt peste toate. Like a little God, rad infundat si privesc peste umar la gloata din stanga mea.
Dau sa plec. Proasta de la intrare nu ma vede si ma loveste in plin. Cafeaua se revarsa pe fusta mea cea noua si, mai rau, pe telefon. In masina incerc din rasputeri sa il deschid. Nimic.
E rosu si o coada pana la Ploiesti. In stanga mea, pietonii se opresc si ei. O doamna trecuta de prima tinerete priveste fix, in fata. Are o haina de blana, un pic tocita si niste pantaloni evazati. Ciudat, dar imi place. Are acel ceva. Prestanta, poate. Priveste trist. Foarte trist. Fuck! D-asta nu-mi place sa nu-mi mearga telefonul. Incep eu acum sa ii vad pe astia care nu conteaza!
Dar uite, desi e trista, s-a machiat si a iesit din casa. Si mai are si prestanta. Nu, demnitate as zice.
Intoarce si ea capul spre mine. Mimez nepasarea. Cand traverseaza ma priveste iar pret de o secunda. Imi zambeste. Nu stiu de ce naibii, ca nu ma cunoaste, dar femeia aia trista mi-a zambit chiar mie!
Verde! Ce bine! Gata sa o iau razna!
Trec pe langa Unirea. Iar rosu. Pe cladire, imens, o reclama la…ceva, ah, la manusi, uite! Da, frumoase, poate imi iau si eu! Se mai fac si reclame reusite, imi spun si urmaresc cu mai mare interes.
O fata frumoasa le cumpara, isi trece degetele fine peste pielea de calitate si pleaca. Ajunge in dreptul unei batrane care vinde patrunjel. I le intinde si pe fata amandurora se iveste un zambet mare. Vai, se imbratiseaza. Mda, nu mai suport, imi iau ochii de la reclama asta de doi bani.
Nu stiu cum fac insa ca langa Unirii vad tocmai o batranica care vinde niste flori. Sta asezata pe treptele de la Zara si isi strange paltonul pe langa ea.
O fata se opreste si ridica un buchet de flori. Se ridica si batranica. Vorbesc. E buna batranica, ma gandesc. O sa cumpere. Fata ridica toate buchetele de flori si intinde o bancnota de 50 lei. Batrana se blocheaza o secunda. Ca si mine.
Se imbratiseaza. Ca in reclama. Fata pleaca, iar femeia incepe sa-si stranga lucrurile fericite.
“Fa proasto, nu vezi ca e verde de 5 minute?!” imi zice unu care trece pe langa mine.
Ce lume rea, imi spun, in timp ce bag intr-intaia si calc acceleratia.
Mai merg ce mai merg si, pe la Izvor, ce crezi, protest. Vai, deci nu pot sa cred! Si am evitat atat stirile despre asta pe net si la televizor!
In fata mea, trec unii. Pancarte, poze. Si imi amintesc. N-am incotro. Toata lumea tace. Doar ei vorbesc, si striga, si incearca sa ne anime si pe noi. Dar noi ii privim ca prostii. Eu nu-mi pot lua ochii de la poze. Simt ca mi se face rau. Deschid mai mult geamul. Ma izbeste aerul ala curat. O fi venit de la ei. Frigul ala imbibat cu optimism, revolta si speranta. Mai inaintam un pic.
Ii lasam in spate. Geamul a ramas deschis. E bine asa. Sunt alive din nou, imi spun. La un sens giratoriu, nu stiu cum se face ca raman iar blocata. In stanga mea, Dambovita. E aproape mut.
Imi aud doar respiratia. Dintr-o data, ma simt mica, prea mica. Privesc din nou in stanga. Parca m-ar lua plansul, dar habar nu am de ce.
Drumul pana aproape de casa e liber. Nu spun nimic. Gandurile imi sunt goale. Mai am un singur semafor si gata.
Nu-mi place starea asta. Nu ma inteleg si nu stiu cum sa redevin din nou eu. Si, dintr-o data, inteleg. Imi trece prin fata ultima jumatate de ora.
Nu sunt a little God, sunt un nobody cu pretentii de diva. Da, am haine de firma, iPhone ultima generatie, masina ultimul racnet si prieteni sus pusi. Stiu cum sa fac din priviri si cuvinte oamenii, dar…what’s the point?
As fi putut fi altfel. Ca femeia aia trista, dar care a zambit. Ca fata aia banala, dar care a facut o fapta buna. Ca tinerii aia revoltati, dar care au avut puterea sa ii schimbe pe altii.
Peste cateva secunde se va face verde. Sa trec calea tampitului care vine din stanga sau sa fac dreapta, cum trebuie? Ar insemna 10 minute in plus.
Ma uit in stanga. O groaza de masini. Telefonul incepe subit sa sune. Il ignor. La asta ma pricep cel mai bine. Ochii ma gadila, iar fata mi se umezeste instant.
Verde.
Masinile trec una dupa alta. Sunet de roti, de motoare, de radiouri si de voci de copii. Niciun semn, insa, de claxoane nervoase.
* un articol de Marina Rasnoveanu
www.garbo.ro


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu