Luna plina este aproape uitata de sufletele
goale, cat priveste Craiul Nou, acesta trece neobservat ca si cum ar fi
mult prea vechi pentru a mai suscita vreun interes. Luna a devenit interesanta
atunci cand se vindeau terenuri pe suprafata sa; oricum, nu ca fenomen cosmic
care vorbeste despre crestere, punct culminant si descrestere, despre vizibil
si invizibil.
Sacul de povara ne produce constrictie si
ne estompeaza capacitatea de a fi in contact cu ciclurile vitale ale cerului si
ale pamantului. Ciclurile vitale s-au transformat in trasee izoliniare, semn ca
am fost deconectati de la sursele noastre si ne aflam intr-o forma de moarte
cosmica. Poate ca orice om aflat in aceasta stare asteapta sa fie resuscitat de
ciclurile lunii si ale pamantului, care ne arata curgerea vietii, impermanenta
identitatii noastre sociale. Odata resuscitati, ne-am putea intreba ce inseamna
viata noastra ? O suita de stari fara un Megalopolisul s-a insinuat in
sufletele noastre. Spatiul stramt, inghesuiala, au devenit o coordonata a
modului in care percepem realitatea interioara. Spatiul de 30 cm2 pe „cap de
locuitor” ai oraselor este trait zilnic ca lipsa de spatiu interior, ca lipsa
de libertate. Lipsa spatiului interior produce violenta care este deflectata
spre exterior sau descarcata intern.
Aglomeratia urbana este una interioara care
ne striveste prin trairi dense a caror intensitate le face greu de „observat”;
ajungem sa nu stim de ce suntem furiosi, sa nu stim dupa ce fugim sau ce
cautam.
Ce cautam? Aglomeratia megalopolisului s-a
mutat in relatiile noastre importante in care nu mai avem ragazul sa ascultam
si sa oferim „spatiu” celuilalt.
Caram in spate saci cu greutati tot mai
mari. Gestul de a lasa sacul din spate este „zen” dar exprima si esenta
psihanalizei. In pofida evidentei solutiei, gestul simplu al despovararii este,
pentru multi dintre noi, imposibil. Intreaga patologie de coloana vertebrala
este una de „sac”. Ne tot indoim de spate, pana ajungem fie „ticalosi” fara
„coloana”, fie bolnavi de poveri imposibile, fara sa stim ca ne pasa de ceea ce
ne apasa. Toata violenta din societatea actuala si toata „ticalosia” tin de
greutatea cu care viata este traita: fara pace, fara sens. Truditori, Atlasi ai
poverilor noastre, am impachetat intreaga lume intr-un sac pe care-l ducem in
spate fara sa stim. Diferenta dintre Atlas si Sisif este ca cel din urma isi
poate vedea povara. A-ti vedea povara este primul pas spre a o descarca.
Psihanaliza se ocupa cu transferarea poverilor
spre zona vizibila; pentru a se ocupa cu succes de povara din spate,
psihanalistul se afla la spatele pacientului sau. Psihanalistul „asigura
spatele” celui aflat pe divan, conferindu-i acestuia premisele „gestului zen”,
de a lasa povara din spate. Sacul de povara este tesut de familiile noastre iar
continutul ne apartine: dorinte nestiute, frici cumplite, furii retinute. Toate
cele aflate in sac sunt incercari esuate de a avea temei si repere in viata.
Axis mundi, reperul de esenta al
vietii, nu poate exista cata vreme suntem afectati de cifoze si lordoze cu
etiologie de „sac”. Intemeierea destinala, „stalpul vietii”, coloana vertebrala
sanatoasa, reclama, in prima instanta, verticalitate. Nu este posibila
„o verticalitate a plecaciunii”, adica a altor patologii ale coloanei, ci una
legata de ordinea firii: cu radacinile in pamant si capul in cer.
In locul acestei cosmice stabilitati ne
aflam cu picioarele in beton si cu capul in sacul de povara, rupti de cer si
izolati de pamant. Cerul nu mai este vizibil de atata smog citadin, aflat mai
mult in sufletele noastre; pamantul sufera de atatea deversari, defrisari si
extractii. Suntem decuplati de pamant prin „boala supraetajarilor” si de cer
prin lipsa de vizibilitate. Cerul pare sa nu mai existe pentru ca nu mai privim
in sus decat foarte rar, pentru ca suntem cu ochii in pamant. Jupiter, Venus,
Marte si chiar luna plina se pare ca au disparut.
Inceput precizabil si cu un sfarsit incert.
Ramane un unic punct de referinta: clipa
aceasta, chiar acum. Dar clipa este „contaminata” de modelele culturale ale
lumii care ne ofera raspunsuri, predictii si reprezentari ale trecutului. Este
dificil (in cel mai bun caz) sa traim o clipa degajata de aluviunile
non-clipei, ale vietii „ca si cum”, ale traiului prin delegatie, ale sacului de
povara. Simplitatea clipei pare nerelevanta fata de complexitatea traumei
mentale, care produce neincetat reprezentari.
Simplitatea clipei si miracolul existentei
sunt insesizabile: acum … acum … a … si mintea revine cu obstinatie pentru
a ventila „fantasmagorii”, rapindu-ne clipele vietii noastre, rapindu-ne
vietile.
Mintile noastre ne ascund vietile si le
transforma in seriale fantasmatice. Detenta devine detentie, printre zabrelele
gandurilor noastre, prin zeghea amintirilor si lacatele viitorului.
Pentru a putea regasi clipa, dincolo de
pacla fantasmatica, este necesar un „moment” de discontinuitate. Orice
eveniment dramatic are acest rol; la fel si unul fericit. Trebuie sa ne pierdem
viata actuala printr-un plus sau un minus, pentru a putea sa ne redefinim
clipa.
A merge prin iarba poate fi un eveniment
destinal, dar cati pasi prin iarba sunt pierduti pentru ca fiinta noastra este
pierduta prin lumi imaginare. Cati pasi prin iarba sunt automati, in ordinea
bunei automatizari actuale, cate clipe din viata sunt sterse, fade, in pofida
realitatii lor cosmice.
Fascinatia departarii, mirajul spatiului
aerat al orizontului este proportionala repulsiei proximitatii si pierderii
simtului coerentei acum-ului. Atunci-ul devine corelativul estomparii
experientei prezentului: daca acum-ul inseamna teama, furie, depresie,
afecte negative, toxice, atunci-ul este purificat de toate acestea.
Cura de detoxifiere psihica incepe prin
explorarea diferentelor spatio-temporale dintre acolo-aici si atunci-acum.
Un intreg spatiu cultural-social-personal se afla prins intre proximitate si
orizont: idealul, „trebuie sa fie”, imperativul, tine de „acolo si atunci”. Este-le
si realul se afla mereu aici si acum.
Eclipsa este-ului si a realului
direct experimentabil se produce, gradat, prin enculturatie, prin preluarea
formelor de personalitate specifice unei culturi. Tranzitul de la aici si
acum-ul persoanei intai, la delegarea realitatii la persoana a doua si
impersonalizarea prin tert (sursa institutiei) este asociat instalarii
individului in Cultura. Raportarea la realitate se poate face prin cele trei
planuri (Eu, Tu, El-acela) ordonate de criteriul (de)personalizarii, al
centrarii-decentrarii de experienta directa, personala.
Aici sunt toate lucrurile, cerurile si
pamanturile, suntem in ceruri, pastrand picioarele pe pamant. „Omul intreg”,
care isi traieste realitatea trup-minteeste sinteza dintre cer si
pamant, este centrul care leaga toate elementele: nici „cazut”, nici „inaltat”,
nici jos, nici sus.
Pentru a ajunge in cer este nevoie a
renunta la dorinte, pentru a aduce cerul pe pamant este suficient sa ne traim
dorintele, pentru a fi, nu este nevoie de nimic. A renunta la dorinta nu
este posibil: dorintele blocate se transforma in altele; a renunta la dorinte
este, in sine o dorinta; este o dorinta cardinala care se substituie altora;
poate ca in cazul acesta ar fi bine sa renuntam la dorinta de a renunta la
orice dorinta, adica la a mai fi preocupati de subiectul renuntarii sau
acceptarii dorintelor.
Capcanele propriului drum sunt dificil de
vazut: orice ideal spiritual poate fi un model mental care separa mintea de
trup si devine, in sine, piedica.Acum-ul experientei poate fi alterat
prin proiectii indepartate ale „realizarii” fiintei. Oricine isi face „comoara
in ceruri” nu poate sa vada ca detine comoara aici si acum, pe pamant: a fi,
existenta. Existenta este unicul element care se refera la cadru si nu la
continut. Iluzia este continutul,realitatea este cadrul. Cel ce Este, nu
conteaza cum este; cel ce nu Este, conteaza cum este. Daca eu
sunt cel ce Este, pot fi oricum. Oricum-ul anuleaza devenirea si aduce
fiinta in echilibrul total al starii actuale.
Nu are relevanta „bunatatea” cat timp nu
ne-am intalnit cu umbra, cu „rautatea”. Fiinta intreaga nu poate fi nici buna,
nici rea, nici dreapta, nici nedreapta, nici cinstita, nici ticaloasa. Eu sunt
(si) rau, nedrept, ticalos, nu intr-o forma potentiala, ci intr-una cat se
poate de actuala, „obiectivabila” prin convingerile altor persoane.
Cat timp nu ne-am intalnit cu umbra, cu
„necuratul”, prescriptiile spre zonele (socialmente) pozitive ale fiintei ne
pot mentine cantonati in „jumatati” ale existentei, in timp ce ceea ce lipseste
intregului se afla adanc aruncat in inconstient, in profunzimile fiintei.
Omul intreg este cel care reuneste binele
si raul, cel care „a pacatuit” si cunoaste valoarea „curateniei”. Un polar nu
are valoare experientiala fara celalalt, in special in ceea ce priveste
constituirea reperelor personale ale raportului dintre bine si rau, dincolo de
preluarea explicita, secundara, „second hand”, a acestora.
Second hand sunt multe dintre elementele
care alcatuiesc realitatea noastra cotidiana. Sunt „atat de second hand” incat
am ajuns sa le consideram „marfa” de prima mana, fara sa le mai fi luat inca o
data la mana (decat ca un proscris gest masturbator), pentru a vedea ce este
viata noastra in mod real, cat exprima propriile dorinte si cat pe ale
celorlalti.
Mai mult decat sa fim „buni crestini” nu
putem face in ordinea societatii noastre. Avem alternativa contului propriu,
care este insa periclitanta prin inflatiile specifice singuratatii. A merge
dincolo de figura „bunului crestin” inseamna o forma de pustnicie urbana
intemeiata pe experienta directa a existentei, dincolo de ritual si dincoace de
simbol. Contul propriu nu are harti pentru ca acestea se creeaza in timp real,
cu fiecare pas exploratoriu.
Cu totii dorim momentul in care sa ne
odihnim, vazand ca este bine. Momentul survine, neprogramat, spontan, precum o
unda a vantului de primavara: si am vazut, intr-o clipa, ca este Bine, ca Este
… ca Este viata-moartea, iubirea-furia, bucuria-durerea.
Odata cu observarea propriei „opere”, a
vietii care este bine, toate prescriptiile devin instalate, personale si
intrebarile fundamentale se transfera in viata-raspuns. A vedea ca „este bine”,
transfera decalogul extern in varii expresii interne ale legii implicite, forma
de „unilog”.
Nimic nu exista in afara mea pentru ca
totul este inauntrul meu; si daca inauntru si afara sunt delimitari relative,
tot universul sunt Eu.
Eu sunt o stea pe cerul noptii de vara: Eu
sunt acea stea, eu, prin reprezentarea interna de „stea”. Toate lucrurile
acestei lumi sunt Eu, pentru ca le primesc in mintea si sufletul meu, le
cunosc, le numesc si le retrimit „in afara”.
Universul nu exista separat de noi, nu
pentru ca nu ar avea cine sa il cunoasca, ci pentru ca universul-obiect de
cunoscut este si subiectul cunoscator.
In pofida evidentei psihoneurologice a
reconstructiei interne a universului, continuam sa ne percepem separat si sa
credem ca reprezentarile (cognitive) ale universului ar fi universul in sine,
real, direct.
Nu putem detine cunoasterea obiectiva a
lumii intr-o forma cognitiva, mediata de reprezentari mentale; putem fi
obiectivi numai prin experienta directa a existentei, lipsita de intermediul
cognitiv, situatie in care binomul obiectiv-subiectiv se contopeste, se
dilueaza in ceea ce este.
Deconstructia treptata a credintelor despre
lume si chiar a tendintei spre deconstructie este proportionala cu experienta
directa a realitatii. Deconstructia este tulburatoare, in timp ce experienta
directa a realitatii este pacificatoare; fiinta intreaga le contine pe
amandoua.
Suntem ceea ce suntem si expresia a ceea ce
suntem o regasim cu fiecare gand care ni se impune in realitatea interna. Orice
gand despre ceilalti este generat de faptul ca si ceilalti sunt ceea ce sunt,
desi, paradoxal, in gandurile noastre ii putem schimba.
Eu sunt cel ce Este: reprezinta expresia
ontologica esentiala. Putini ajung sa fie, sa experimenteze realitatea,
prin contactul cu starea de acum. Devenim o constructie
relational-social-culturala a carei sursa se pierde. Este ca si cum fiecare Eu
este o institutie depersonalizata a propriei fiinte.
Matei Georgescu
Fragmente din cartea Nici zen, nici
psihanaliza, aparuta la Editura Cartea Daath, Bucuresti, 2011
http://centrulself.ro/articole/nici-zen-nici-psihanaliza/