De dragoste, despre
dragoste…
Se spune că atunci când cunoaștem o mare
iubire o purtăm cu noi întreaga viață. Oriunde ne-am duce, orice am face. Și,
mai ales, alături de oricine am fi.
Celor mai mulți, așa ne-a fost scris: să
aflăm că am cunoscut marea iubirea abia după ce am pierdut-o. Sau, poate, doar
așa e firea omului: să prețuiască doar ce nu mai are. Ca pe o pereche de
pantofi căreia îi duci dorul. Doar că, de această dată, în acei pantofi îți
purtai sufletul. Și, vrând, nevrând, duci dorul vechilor bătături.
Fiecare mare iubire are bătăturile sale
sufletești. Pentru că nici o mare iubire nu e perfectă. Însă acest lucru
îl aflăm abia mai târziu. Uneori, mult prea târziu, aflăm că mai micile
sau mai marile imperfecțiuni își aveau rostul lor. Și că fără ele, am fi
șchiopătat prin iubire ca într-o pereche de pantofi de lac purtată în timp ce
alergăm prin iarbă.
Prea târziu ne dăm seama că marea iubire
nu e o scenă de film. Nu e un spectacol de gală. Nu e cearceaful roșu
care ne conduce pașii dorințelor. Prea târziu ne dăm seama că într-o iubire
perfectă ne-am simți prizonieri într-un sertar plini cu bibelouri:
temători să nu strănutăm, temători să nu râdem prea tare, temători să nu
ne mișcăm. Temători să nu fim prea vii.
După o vreme, chipurile încep a se
estompa. Chiar și chipurile marile iubirile. În timp, abia de îți mai poți
aduce aminte chipul, dar îți amintești cu exactitate toate cutele zâmbetului,
de abia îți mai poți aminti ochii de care erai atât de îndrăgostit, dar îți
amintești atât de exact privirea încât încă o poți simți cum te învăluia, de
abia îți mai poți aduce aminte vocea, dar melodicitatea cuvintelor încă îți
răsună în inimă.
După o vreme îți dai seama că o mare
iubire este definită de toate aceste lucruri pe care nu poți să le uiți deși,
ai fi jurat, cu totul altele erau lucrurile importante ale iubirii tale. După o
vreme îți dai seama că întreaga viață nu e o nesfârșită căutare, ci un îndelung
șirag de amintiri.
După o vreme, lași amintirile să ți se
deșire din suflet ca dintr-un ghem de ață. Și pășești înainte – nu ai ce
face, trebuie să pășești – lăsând mereu în urmă câte ceva din tine. Ca o
cărare ducând spre trecut, într-o poveste.
Sorin
Tudor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu