Poveste de viata: "Credeam ca mariajul imi va rezolva toate problemele"

O poveste emotionanta despre viata unei femei pline de speranta.

Imi plac povestile de viata si imi plac oamenii care au curajul sa le impartaseasca cu cei din jur sau cu necunoscuti. Am gasit zilele acestea pe Huffingtonpost.com o poveste emotioannta a unei femei pline de vise, de sperante si de ganduri frumoase. Va invit sa o descoperiti si voi mai jos.

"Ma indreptam vertiginos spre varsta de 30 de ani si credeam ca imi traiesc cel mai frumos vis al vietii mele.

Semnasem un contract cu o agentie importanta, aveam greutatea perfecta, aratam mai bine ca oricand si ma logodisem cu barbatul visurilor mele, totul in timp ce pregateam cea mai importanta si mai frumoasa nunta din Hudson Valley. Totul semana cu un basm de toamna perfect, pictat intr-o inspiratie vintage plina de emotie.

Credeam ca viata mea este perfecta si asa avea sa fie pentru totdeauna, pana intr-o seara de luni, cu noua luni de zile inainte de nunta, o seara de luni care a schimbat totul.

Am venit acasa nerabdatoare stiind ca acolo avea sa fie logodnicul meu abia reintors dintr-o delegatie. L-am salutat si am inceput sa ii spun cum a fost ziua mea. L-am intrebat ce a facut si cum a fost in delegatie, dar nu mi-a dat niciun raspuns, lucru destul de ciudat pentru ca el era cel mai vorbaret om din lume.

L-am intrebat ce se intampla.

M-a privit fix in ochi si mi-a spus: "Nu putem sa ne casatorim: . Asa... pur si simplu, cu o nonsalanta incredibila.

Am incremenit si parca totul se sfarama in jur. Simteam cum toata lumea mea se destrama, simteam cum mi se rupe sufletul in bucati si inima mi se frange, simteam cum nu mai am aer, in timp ce el imi spunea: "Stii si tu asta. Nu putem sa ne casatorim".

Cuvantul care imi suna in minte era "NOI".

NOI eram impreuna de aproape cinci ani. NOI locuiam intr-un apartament superb din Tribeca. NOI aveam un caine adorabil. NOI incepusem sa construim o viata impreuna. Era EL cel care nu putea sa se casatoreasca, nu NOI.

In timp ce incercam sa procesez informatia l-am intrebat de ce. Tot ceea ce am primit ca raspuns a fost: "Imi pare rau, imi pare foarte rau". Doar o simfonie de "imi pare rau" acompaniata de plansetul lui.
Dintr-o data mi-am simtit fiecare nerv din corp, am simtit cum se stinge fiecare particica, cum totul dispare, si l-am intrebat "De ce doare totul atat de mult"?

Niciun alt cuvant nu a mai fost spus. Atunci am stiut ca trebuie sa plec de acolo.

I-am spus ca nu mai pot sta acolo. M-am ridicat pe de canapea, am iesit din casa si usa s-a inchis in urma mea.

Cea mai pregnanta amintire a fost momentul de liniste dupa ce usa s-a inchis. Am asteptat in hol, dar el nu a venit. Am asteptat sa vina, am sperat sa vina, imi doream sa vina, dar nimic nu s-a intamplat.
Am urcat intr-un taxi total ravasita nestiind in ce parte sa o iau. Plangeam si respiram greu incat soferul m-a intrebat daca a murit cineva. I-am raspuns scurt: „Cred ca eu”.

Si din acel moment nu mi-am mai vazut niciodata logodnicul. A fost ca si cum cei cinci ani petrecuti impreuna s-au risipit in aer.

Nu aveam nici cea mai mica ideea ca acel moment avea sa fie cel mai important moment din viata mea. Credeam ca mariajul este totul si ca nimic in afara de asta nu mai conta.

Erau atat de multe lucruri pe care am ales sa nu le vad si m-am ingropat in incercarea de a crea perfectiunea.

Ca sa fiu sincera, nu eram deloc constienta de ceea ce mi se intampla. Nu eram nici cea mai buna partenera. Aveam asteptari ridicol de mari si traiam pentru relatia mea. Nu am construit nimic pentru mine, nimic de care sa fiu mandra, in afara de aceasta nunta de vis pe care acum, trebuia sa o anulez chiar eu, si aveam sa fac asta singura.

A urmat o intreaga calatorie in aflarea raspunsurilor care aveau sa imi spuna cum de am ajuns aici.
Am inceput sa fac terapie, am inceput sa iau tratamente, am fost chiar si la un psihiatru. Credeam pur si simplu ca nimic nu mai exista in jurul meu.

Intr-o oarecare zi ascultam melodia "Landslide" cantata de Stevie Nicks si am amutit la auzul unui vers: "Ei bine, imi era teama de o schimbare pentru ca mi-am construit viata in jurul tau"! Acest vers m-a lovit ca un cutit si m-a facut sa ma trezesc instantaneu.

Imi construisem viata in jurul altora si al asteptarilor acestora de la mine.

M-am hotarat sa aflu ce vreau eu. Am realizat ca, in ciuda faptului ca imi planificam cea mai frumoasa nunta din Hudson Valley, ca aveam cel mai frumos apartament din Tribeca si un logodnic de succes care era mereu atent, dormisem pe mine in tot acest timp. Am incercat sa ma conving ca merit toate aceste lucruri, dar in acelasi timp imi ingropam din ce in ce mai mult adevarata personalitate.

Asa ca, m-am hotarat nu doar sa supravietuiesc acestui eveniment, ci sa prosper prin propriile forte.

Detineam tot ceea ce pusesem pe masa. Mi-am dat seama ca am fost isteata. Adesea i-am permis sa ma reduca la tacere cu criticismul lui. Am inceput sa accept ca sunt om si ca gresesc, si poate ca e ok sa gresesti. Vulnerabilitatea mea era cea mai puternica arma pe care o aveam si nu vroiam sa mai ascund asta.

Am incetat sa ma mai simt rusinata si am invatat sa ma iert singura. Am inceput o noua viata in armonie cu propria persoana.

Pe scurt: m-am impacat cu mine.

Femeia care am devenit nu este o femeie care are mereu greutatea perfecta sau care merge la bratul unui barbat perfect, dar este o femeie mult mai realista, mai intelegatoare si mai puternica. Este increzatoare in fortele proprii si se inconjoara de oameni care o iubesc pentru ceea ce este.
Acum ma straduiesc pentru indeplinirea unui scop, nu a perfectiunii.

Daca crezi ca afirmatia "Voi fi fericita cand..." este adevarata, te inseli groaznic. Este cel mai mare mit pe care l-am descoperit pana acum. Fericirea ta incepe chiar acum, cu tine insati. Casatorita sau nu, cu un corp perfect sau nu, cu bani in banca sau nu - cui ii pasa? M-am pierdut in urmarirea acestor lucruri si am fost nevoita sa realizez ca pierderea iubirii a insemnat regasirea sinelui propriu.

Si ma bucur ca s-a intamplat asa!"

www.garbo.ro