Exista cu adevarat suflete pereche?

De unde vine ideea ca fiecare are o jumatate lipsa, care ne completeaza perfect? Si ce ii convinge pe unii ca au intalnit-o deja? Sa facem putina lumina in cazul acestei teorii a iubirii predestinate.

In mod normal, sufletul-pereche este definit ca fiinta care se adapteaza perfect gusturilor si valorilor noastre, cel sau cea cu care vom forma un cuplu implinit, alaturi de care impartasim acel tip de dragoste fara termen de expirare. Este definitia fericirii, a tandretii si a placerii…

Cautarea „jumatatii“ este atat de prezenta in peisajul amoros contemporan, incat am uitat cu desavarsire originea sa. De vina pentru aceasta ipoteza este Platon, care spunea ca, initial, oamenii erau lipiti spate in spate, sub forma unor fiinte androgine.

Cand zeii au vazut puterea imensa a acestora si pentru a-i putea controla mai usor, au hotarat sa ii desparta. In timp, tristetea noilor entitati, indurerate profund de pierderea jumatatii, a impresionat zeii, care l-au trimis pe Eros sa ii ajute sa se regaseasca.

Puterea necesara

O poveste fascinanta, din categoria Legendelor Olimpului, pe care, de multe ori, ne-o asumam involuntar. Marturie sta povestea lui Tudor, un barbat de 40 de ani, divortat, 100% concentrat pe viata profesionala si foarte cerebral. Dupa ce a cunoscut-o pe M., era ferm convins ca isi intalnise sufletul-pereche, femeia care il completa, dar care nu isi dorea sa aiba o relatie cu el.

A facut tot ce i-a stat in putere sa o aduca in viata lui, a curtat-o timp de doi ani, pana au inceput sa formeze un cuplu, iar acum sunt casatoriti. Magie? Poate. Insa, in realitate, convingerea ca ne-am intalnit jumatatea ne da forta necesara seductiei, ne intareste rabdarea si perseverenta.

Fenomene inexplicabile?

Nu de putine ori, intalnirea cu sufletul-pereche seamana cu un seism, care ne zdruncina peisajul psihic obisnuit si ne duce dincolo de frontierele supranaturalului. „Atunci cand Mircea a intrat in incapere, la petrecere, instantaneu, am simtit o senzatie inexplicabila de disconfort“, povesteste Simona, 35 de ani.

„Cineva ne-a facut cunostinta, am stat de vorba de parca ne stiam de o viata. Imi era incredibil de familiar. Nu corespundea deloc criteriilor mele obisnuite in ceea ce priveste un potential iubit, ci parca el era persoana pe care o asteptasem dintotdeauna. Ne intelegeam din priviri, gestica, mimica, cuvintele erau, pur si simplu, de prisos.

Pana si distanta dintre trupurile noastre mi se parea prea mica pentru doi oameni ce abia s-au cunoscut. Dupa ziua de nastere a prietenei mele, au inceput sa se intample fenomene ciudate, senzatii de deja-vu, premonitii, in care eu nici macar nu credeam!

Visand cu ochii deschisi, il vedeam mergand in tot felul de locuri, iar pagina lui de facebook imi confirma asta, stiam cum arata apartamentul sau dinainte de a ma invita la cina, la el acasa. Sincer, credeam ca imi pierd mintile. Intr-o seara, mi-am facut curaj si i-am povestit toate aceste intamplari. Am fost socata sa aflu ca si el traia ceva similar.

Se temea… Avea si motive, atunci esti ca intr-o transa, cand nu poti controla nimic. Citisem multe carti de psihologie si dezvoltare personala, dar cunostintele acumulate nu ma ajutau cu nimic, imi era imposibil sa pun o eticheta acestor fenomene.

Mi-au trebuit ceva ani sa recunosc ca «mi-am intalnit sufletul-pereche», in sensul spiritual al termenului, tocmai eu, care nu am nicio inclinare spre spiritualitate. Dar sunt foarte fericita ca s-a intamplat asta, pentru ca am vazut lumea altfel.“

Din punct de vedere psihanalitic, un asemenea sentiment de exal­tare, amestecat cu anxietate, cu accelerarea gandirii si a ideilor, se numeste „stare maniacala“, dar, aici, acest diagnostic nu poate oferi o explicatie plauzibila.

Cat despre fenomenele aparent telepatice care i-au cuprins pe Simona si „jumatatea“ ei, ele fac trimitere la legaturile primare cu mama, atunci cand bebelusul este conectat direct la emotiile materne.

Pentru psihanaliza, jumatatea perfecta pe care o cautam cu frenezie tine, de fapt, de domeniului imaginarului: nostalgici dupa fuziunea mama-sugar din primele luni ale existentei noastre, pe care, de altfel, incercam toata viata sa o regasim ori sa o recompunem, inventam o figura ideala, un partener ideal, cu care putem comunica fara cuvinte, care ne protejeaza, ne rasfata si ne ofera ceea ce ne lipseste.

O intuitie romantica

O alta ipoteza cu iz romantic vorbeste despre sentimentul de solitudine, de dor, fara o cauza tangibila, si care se datoreaza tocmai pierderii sau absentei „jumatatii noastre“. In orice caz, psihoterapeutii aud zeci de marturii precum cea a Simonei si a lui Tudor.

Multi oameni descriu in cabinet fenomene de acest gen, comunicare la distanta, cunoastere intuitiva a gesturilor si a actiunilor celuilalt, vise premonitorii…

Iar toti cei care au cunoscut astfel de manifestari, aproape intotdeauna la califica drept experiente violente emotional, nu neaparat in sensul rau al cuvantului, ci mai degraba bulversante, care contrazic rationalul.

Uneori, in ciuda legaturii puternice dintre parteneri, cuplul se dizolva. In general, unul dintre cei doi nu este pregatit pentru o relatie serioasa si nu poate sa isi asume tot ce presupune asta. Cum este posibil ca niste suflete-pereche sa nu se recunoasca sau sa rateze sansa vietii lor?

Ratiunea raspunde scurt si la obiect: pentru ca toate aceste povesti sunt strict rodul imaginatiei noastre. In cuplul aparent fabulos si cu perspective de fericire eterna, intotdeauna va exista un partener care si-a creat un scenariu demn de o comedie romantica cu incasari uriase de box-office, care s-a convins pe sine ca si-a intalnit jumatatea, si un altul mai putin indragostit – sau chiar deloc.

In opinia lui Joseph Gikatilla, kabbalist castilian din secolul al XIII-lea, daca in cuplu nu exista acord perfect, inseamna ca cele doua suflete nu sunt la acelasi stadiu din ciclul lor terestru sau, mai bine-zis, la acelasi grad de constientizare.

Experienta scurta, dar iesita din comun, a Simo­nei nu a fost fara urmari: „Mi-a schimbat radical modul de a iubi, de a munci, de a evalua o relatie, inclusiv cu prietenii sau cu familia mea. Acum am un nou iubit, complet diferit de precedentul, foarte realist si cu picioarele bine infipte in pamant, inclinat mai degraba catre stiinta, decat spre spiritualitate.

Asadar, pentru el, notiunea de «suflete-pereche» este un fel de basm inventat de adulti. Dar fie ca este real sau nu acest concept, tot ceea ce conteaza pentru mine acum este ca am devenit mult mai deschisa, mai empatica, mai atenta la cei din jur, si relatia asta chiar ma face fericita. Oare exista posibilitatea sa avem mai multe suflete-pereche? Sau nu stim noi sa citim corect semnele?“

Aceste povesti stranii, desprinse parca din romanele de dragoste, ne fac sa visam, ne dau sperante si duc cu ele promisiunea unui univers care comploteaza in taina la (re)gasirea iubirilor predestinate. Este benefica o astfel de reverie? Poate ca este doar pana la un punct…

Pentru ca, in asteptarea lui Fat-Frumos cel sortit, riscam sa nu ne bucuram de prezent, de persoana de langa noi, care, in final, ar putea fi chiar alesul. Nici basmele nu mai spun ce se intampla cu Alba-ca-Zapada sau Cenusareasa dupa ce se casatoresc cu Printul. Asadar, de ce nu ne-am scrie propriul final fericit al povestii facand alegerile potrivite?

Autor: Catalina Cristescu

http://www.psychologies.ro/