O clipă… Cât să ajung
exact acolo unde mi-aș dori acum să fiu!
Nu știu alții cum sunt, dar eu iubesc să
închid ochii și să visez. Mult. Mi-ar fi plăcut să fiu destul de înțeleaptă ca
să înțeleg matematica și fizica și să ajung astronaut. Să vizitez spațiul
și să am acces la el mai de aproape. Dar pentru că nu am reușit asta, mi-am
creat propriile pârghii care să mi facă visele posibile: gândurile.
Visez la un spațiu larg, nedefinit, plin
de stele, de lumini și umbre unde să pot zbura. Unde să pot fi eu însumi. Unde
să cadă toate granițele și condiționările.
Și mă gândesc. Mă gândesc din ce în ce
mai des la faptul că oamenii preferă să definească tot. Să limiteze tot. Să
pună totul între niște granițe unde ei simt o anume liniște și stare de bine.
Oamenii limitează chiar și spațiul. Deși am putea beneficia de tot, noi ne
creăm case, pereți, camere, drumuri. Îl delimităm.
Delimităm totul în jurul nostru pentru a
ne conferi siguranță. Libertatea nu este siguranță. Libertatea a devenit doar
un clișeu pentru care luptăm, scriem și cu care ne îmbătăm. Ea nu mai există
decât ca o idee. Puțini sunt cei care o și aplică. Adevărul este că nu
recunoaștem, dar ne place să ne amăgim cu tot și toate. În toate!
În realitate, ne delimităm spațiul chiar
și atunci când murim. Trecem dintre patru pereți între alți patru pereți.
Gândul însă, gândul este un “spațiu” pe care nu îl putem delimita orice am
face. Și sufletul. Ambele sunt neîngrădite. Sunt haotice, dar în tot haosul
acesta există o ordine firească. O liniște.
Uneori, oamenii nu mă pot înțelege.
Alteori, nici măcar nici eu nu pot. Și… aștept un gând. Cel mai haotic dintre
toate care să le aranjeze pe celelalte. Ca acum. Mă gândesc să îmi transform
inima într-o rachetă și să cobor de pe orbită o clipă. O clipă… Cât să ajung
exact acolo unde mi-aș dori acum să fiu!
Cine mai oprește o clipă Pământul ca să
coboare alături de mine? Aici, până și muzica se aude mai frumos!
Ramona
Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu