Dragostea de mama are ceva din dragostea
lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”!
"Intr-o zi, asteptand sa vina
liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un
tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura
blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama
lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a
facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o
incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi
indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa
paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca
nestiutor, cat pentru biata sa mama.
Si astfel, de acolo, din lift am vazut
cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate
invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea
curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse
viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu.
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am
avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara,
dar handicapat de o istorie mizerabila.
M-am gandit instantaneu ca numai
dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata
istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.
Dragostea de mama are ceva din dragostea
lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”.
Oare, astfel de mame nu sunt in fond
niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale
fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o
prabusire dureroasa in gol, la poporul roman?
Pesemne ca am fost rapit de amintirea
acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele
criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si
fiinta, indraznea sa spuna: ”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama”.
Am citit candva o mica povestioara. Se
spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a
fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost
surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese
in iad.
Iar povestea spune mai departe cum,
revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo .
Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit.
Apoi a venit directorul companiei, care
s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om,
sa-l elibereze . Dar totul a fost zadarnic.
Disperati, in cele din urma, oamenii au
apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia,
portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate,
zilele treceau fara speranta, a dan cind durerea celor care il iubeau.
Pana cand, intr-o dimineata, in fata
portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima
ca intr-un cleste, aparu o batranica.
-“Tu, cine mai esti?” rasuna vocea, o
voce inspaimantatoare coborata ca un trasnet din neantul Infernului.
Necutremurata de nimic, decat de
propria-i durere, batrana raspunse:
-”Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru!“
Si abia atunci, ca prin minune, portile
Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo
ca sa-si salveze fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut
vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce
sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei
clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima
oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea
adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa
de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul
vietii, si realiza ca nu putea.
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si
traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau
necrutator fiinta.
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie
bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea
sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie,
zdrobind-o.
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile
vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera.
Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca
ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa
am in farfurie bucatile cele mai bune.
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet,
oblojita de invizibile si tandre mangaieri.
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat,
plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de
singuratati.
Se spune ca in “realitatea de Rai”
oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi
vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul
o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul” a fost
distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a
ascuns in trup.
“Trei inimi ai in tine, muritorule!”
spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si
sange prin care curge viata". Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand
in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca.
Dar eu, simt ca langa inima lui
Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar cand aceasta nu mai bate …esti
singur!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu