Semnele toamnei dau iarăşi ocol
melancoliilor noastre. Oricât de revolut şi desuet ar părea acest sentiment
pentru sensibilitatea modernă, toamna rămâne, transgresând contingenţele,
anotimpul nostalgiilor fără leac.
O emoţie distinctă se desprinde ca să
colinde tainiţele inimii, făcând-o să vibreze într-un fel anume. Prin evantaiul
de culori ale toamnei, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că
priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc,
numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului, obişnuit să raporteze
totul la fila de calendar, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă
n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj.
Vremelnicie şi nostalgii aduce toamna.
Bolnavi de nostalgie, aşezăm silabe de dor pe suspinul unui cântec trist ca o
despărţire. Nicicând mai mult decât în acest ceas al anului, propria noastră
sensibilitate nu este mai predispusă la melancolii fără leac, reverii poetice
şi aduceri-aminte. Orice treaptă a cunoaşterii e dureroasă. Toamna este
exerciţiul tuturor stărilor de spirit: de la bucuria (aproape gregară) cu care
dezmoştenim de rod livezile şi câmpurile până la devastarea sinelui – pustiul
nu înseamnă absenţă, ci materializarea părăsirii.
Toamna, sufletul omenesc se lasă inundat
subtil de sentimentalisme şi efuziuni lirice – în acord cu ritmurile secrete
ale curgerii timpului. Nicicând mai mult decât acum, profund-omenescul din noi
nu sesizează mai acut avatarurile înstrăinării, ale fragilităţii şi ale
perisabiltăţii fiinţei umane. Miroase a toamnă şi-a nostalgii fără leac. Aroma
toamnei strecoară în mine un soi de narcoză a simţurilor – mă leapăd de prezent
– şi caut un leagăn de alint în trecut.
Umblu pe aceleaşi străzi să-mi regăsesc
o parte din trecut, să-mi recuprez amintirile – bezmetice şi alunecoase. Caut
visările şi energiile acelei vârste la care nu credeam că voi cunoaşte vreodată
înfrângerea, resemnarea sau blazarea. Şi-atunci, te învăluie o linişte
împietrită, o tăcere învechită, o potolire fără resemnare în suferinţă – vezi
şi apreciezi o piatră, o buturugă, un copac, o floare. Numai efemeritatea
nuanţează şi delimitează- individualizând existenţele.
***
Între vremea de-afară şi vremea
dinlăuntrul nostru există o concordanţă secretă, întemeiată pe un pact pe care
de mult, Natura l-a încheiat cu Omul. De-atunci, ne tot amăgim cu gândul că
dominăm Natura, când, de fapt, suntem “sclavii” ei.
Madalina Dumitrache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu