De curand, din pacate, o persoana apropiata
a pierdut pe cineva drag. Imi pare rau ca trebuie sa trecem prin aceste
incercari in viata, din punctul meu de vedere sa pierzi pe cineva este cel mai
greu lucru. Sa pierzi pe cineva nu este la fel pentru fiecare, pentru ca
fiecare om vede viata dintr-un punct diferit de vedere. E ca si cum am avea
niste ochelari de soare, si, normal, lentilele difera in functie de cum ne-am
ales fiecare ochelarii. Pentru unii viata este vazuta din punctul de vedere al
familiei –asa ca orice alegere si decizie ar lua este facuta prin prisma asta,
altii sunt motivati de cariera, si pierderea cea mai mare ar fi pierderea
pozitiei sociale-acesta este motivul pentru care multi se sinucid atunci cand
pierd o functie inalta sau o cariera (au fost destule cazuri in media) –este
clar in acest caz ca viata lor s-a terminat o data cu cariera, din moment ce
nici familia nu a fost un motiv sa-i faca sa continue viata in ciuda
pierderilor materiale suferite. Mai sunt oameni care vad viata prin prisma
egoului, a placerilor, a emotiilor, de aceea vedem oameni obezi care continua
sa manance la Mc Donalds, si betivi care abia se mai taraie pe strada. In fine,
este clar, suntem diferiti si vedem viata diferit. Daca v-ati intrebat vreodata
de ce alti oameni trec peste o pierdere mai usor, este din cauza ca valorile
acelei persoane sunt altele decat ale voastre. Asa ca este clar, unii oameni
pot fi puternic tulburati atunci cand trec printr-o asemenea pierdere. De ce?
Pentru ca sensibilitatea este alta, pentru ca atasarea a fost mai mare, pentru
ca apropierea a fost profunda, pentru ca intreaga lor viata a fost filtrata
prin emotiile date de a apartine unei familii, de a fi protejat de ea, de a o
proteja. Familia este pentru unele persoane nucleul vietii, iar atunci cand ea
se destrama, poate parea ca intreaga lor viata se destrama, isi pierde sensul.
A fost si cazul meu. Vazand viata prin prisma familiei, ne mai avand-o, a fost
un soc. Si s-a intamplat la 14 ani, atunci cand esti tare confuz in legatura cu
ce se intampla in jurul tau, nu intelegi mai nimic, si crezi ca totul e din
vina ta, si nici nu are cine sa-ti explice ca nu este asa. La mine era vorba de
un divort la vremea aia, dar totusi parea ca o revolutie, ca un razboi de
amploare –emotiile pot fi exagerate cand esti copil –totul ia dimensiuni
hiperbolice. Si totusi am supravietuit. Cum? Am reprimat acele emotii, lucru ce
s-a manifestat in sanatatea fizica, emotionala…Numai in momentul in care m-am
echilibrat emotional am reusit sa trec peste toate acele suferinte. Si asta s-a
intamplat dupa inca o alta pierdere, de data asta si mai mare, pierderea
tatalui. Pentru cineva care crede ca parintii lui sunt precum Dumnezeu… Inainte
de aceasta pierdere nu mai plansesem de cativa ani, iar dupa ce s-a intamplat
am recuperat, plangand in fiecare zi timp de muuult timp. Si plansul a ajutat.
Pentru ca primul lucru care se intampla este ca tu vrei sa acoperi emotiile
acelea de teama de a nu parea prea slab, sau pentru a nu-ti afecta si mai mult
viata. Dar exprimarea suferintei ajuta. Asa cum ajuta si sa vorbesti cu cineva
despre asta, pentru a te elibera, pentru a te asculta. Atunci cand vorbesti din
inima, poti spune niste cuvinte care nici nu-ti dai seama ca au iesit din gura
ta. Asa cum vedem in filme ca se intampla la psiholog, omul incepe spunand, ca
este fericit, are o viata perfecta, este multumit de serviciu, de partener, iar
20 de minute mai tarziu, lasa toate mastile la o parte si incepe sa spuna
adevaratele probleme. Exact problemele alea trebuie scoase la suprafata si
constientizate. Altfel toata aceasta suferinta, daca o ignoram, va naste alte
probleme –fie emotionale fie, mai rau, fizice. Am mai vorbit despre etapele
pierderii cuiva drag (aici), si promisesem atunci ca voi reveni
sa vorbesc mai mult despre asta. Este un subiect delicat, si dupa cum am mai
spus, oamenii vad viata in mod diferit, asa ca sunt oameni mai sensibili si mai
intuitivi care ma pot intelege, si, mai ales oameni care vad viata prin ochii
ratiunii, si vor ridica din spranceana. Totusi pentru 10% cei care pot
intelege, voi continua sa vorbesc putin despre asta. Atunci
cand cineva drag pleaca dintre noi, lucrurile pot fi putin mai usoare daca suntem
deschisi sa acceptam ca sfarsitul poate insemna un nou inceput. Imi
aduc aminte dupa ce mi s-a intamplat acest lucru, si am realizat ca nu mai am
sustinerea pe care o aveam, dragostea si increderea in mine –pentru ca primesti
aceste sentimente si la un moment dat se rupe ceva fizic. Este normal sa fim
tristi, la inceput, totusi, putem fi deschisi sa intelegem ca despartirea este
doar temporara, si ca din cand In cand mai pot exista momente de regasire a
celor plecati. Si asta se face pe calea viselor. In antichitate se stiau
lucrurile astea si mai ales se aplicau, acum lumea este foarte axata pe
material, stim cu totii ciclul serviciu-acasa-serviciu. Acest lucru nu mai lasa
loc nici unei interiorizari in care sa meditam la viata noastra, la ce conteaza
cu adevarat. Ma rog, ideea este sa ne concentram la visele noastre macar cateva
zile la rand pentru a vedea daca cei dragi plecati dintre noi , au vreun mesaj
pe care vor sa ni-l trimita. In timpul somnului, ajungem la o stare profunda de
relaxare, stare care ne poate uni cu lumea de dincolo, ne poate aduce mesaje de
la cei dragi, pot avea loc reintalniri foarte frumoase si emotionante care sa
ne aline sufletul. Pot avea loc iertari, asigurari ca ei sunt bine, si ca inca
ne iubesc. Trebuie sa ti se intample lucrul acesta pentru a sti ca este
adevarat. Altfel traiesti cu suspiciune, a fost si cazul meu. Dar cu ajutorul
viselor, iti poti echilibra spiritul, constientizand si ce sentimente si
dorinte ai, dar si luand mesaje importante, este clar o cale de a te reface
emotional, acceptand tot ce vine si multumind pentru tot. Trebuie sa avem
rabdare cu visele noastre, pentru ca nefiind obisnuiti va fi mai greu sa ne
aducem aminte ce visam, dar in decurs de cateva zile fiind mai atenti, vom
progresa. Un detaliu important este ca visele cele mai importante sunt cele de
dimineata, inainte sa ne trezim, atunci vom putea experimenta lucruri frumoase.
Este normal sa suferim, dar putem cauta o alinare pe aceasta cale, pentru ca
cei dragi nu vor ca noi sa suferim, si ne vor cauta in vis, pentru a ne consola
si a ne imbratisa, nu trebuie sa credem, trebuie macar sa incercam, sa ne rugam
la ei inainte sa adormim, si sa ne aducem aminte ce am visat, imediat cum ne-am
trezit. Unele experiente pot fi chiar intrerupte de ceasul desteptator, asa ca
este foarte usor sa retraiesti experienta si sa iei ce e mai bun din ea. Sa nu
ne miram daca nimeni nu ne va crede dupa un astfel de vis, in care o astfel de
intalnire poate parea extrem de reala. Lumea este foarte ancorata in realitate,
ceea ce este foarte normal, important este sa nu ne bazam pe ceea ce au de spus
cei din jur, ci pe ceea ce simtim noi. Si mie mi s-a intamplat sa am o astfel
de intalnire in vis, a parut extrem de reala, si stiu ca a fost, dar cei din
jur nu m-au crezut, iar eu am fost extrem de dezamagita. Pentru ca in astfel de
momente cand ti-e dor de cineva drag, te bucura un astfel de vis. Iar a doua zi
imediat ce m-am trezit am primit o confirmare ca visul fusese real, usa
dormitorului, deschizandu-se, chiar daca nu era nici un geam deschis
(excluzandu-se curentul). A fost cofirmarea de care aveam nevoie atunci. Pentru
ca in acel vis primisem ceea ce aveam nevoie la momentul respectiv pentru a
putea sa-mi continui viata. Aveam nevoie de confirmarea ca tatal meu ma iubea
in continuare. In cadrul visului m-a imbratisat cu o caldura si o iubire
nemaiintalnita pana atunci. Tin minte ca am incercat atunci sa descriu, si am
definit-o ca pe o iubire “uriasa, neconditionata”. Si in momentul ala nu aveam
nimic in comun cu spiritualitatea. Dupa am aflat despre iubirea aceea speciala
care vine de la Dumnezeu. Am visat ca imbratisarea avea loc intr-un loc foarte
luminos, auriu parca, si eram inconjurata de un ocean de iubire auriu, si parca
ar fi fost mai multe suflete care compuneau acel ocean. Dupa am aflat despre
lucrurile astea, ca ele chiar exista, si alti oameni le-au experimentat si ei.
Dupa au existat mai multe intalniri, dar nici una de intensitatea asta. Tot
dupa, cautand sa-l inteleg pe tata, si plecarea lui, si sa ma asigur ca este
bine acolo unde este, am inceput sa citesc despre spiritualitate, schimbandu-ma
enorm, in bine zic eu. Daca la inceput eram egoista gandindu-ma ca am ramas
singura, dupa am realizat ca fiecare are timpul lui, si lucrurile se intampla
atunci cand trebuie sa se intample, ca lumea pleaca atunci cand este nevoie. Ca
ei sufera mult mai mult pe Pamant, bolnavi fiind, decat acolo, unde se are
grija de ei, si sunt inconjurati de atat de multa iubire, si la randul lor ne
trimit si noua din aceasta iubire.
Este prima oara cand scriu despre lucruri
atat de intime, si nu stiu daca mesajul meu va fi inteles pe deplin, pentru ca
este un subiect foarte delicat, pe unii ii poate speria. Acum cativa ani nu as
fi putut sa vorbesc asa deschis despre asta. Acum am inteles ca oamenii chiar
sunt diferiti si este normal sa percepem lucrurile altfel. Asa ca daca pe
cineva ajuta mesajul meu, sunt bucuroasa, si sper din inima ca fiecare sa-si
gaseasca pacea si armonia interioara in maniera sa.
Mi-e teamă de moarte în măsura în care ea mă desparte de lume, în masura în care mă leg de soarta oamenilor pe care îi iubesc, în loc să contemplu cerul care dăinuie.Dar nu avem niciun merit: aşteptam. Zgomotul sicriului în pământ este ceva extrem de grav.
RăspundețiȘtergere