Omul poartă cu sine toate darurile vieții,
numai că, în loc să le cultive, le risipește în zările speranțelor deșarte.
Sufletul se hranește cu speranță, însa crește doar din împliniri.
Omul și muntele se aseamană prin aspirația
lor către cer. Numai că muntele e cu un pas înainte. Și, în plus, el înalță cu
sine, întreaga lume a Pământului.
În lume nu contează ce ești, ci numai ceea
ce faci și faptul că ești ceea ce ești.
De n-am avea Cerul deasupra și Pământul sub
picioare, ne-am simți striviți în greutatea infinitului.
Că uităm de ceilalți nu e o pagubă atât de
mare , căci ei sunt mulți și se va găsi cineva să ne aducă aminte. Dar când
uităm de noi înșine, cine oare o va mai face?
Înainte de a deveni fluture, omida trebuie
să-și dorească aripi, să fie pregătită pentru măreția zborului și mai ales să
deteste suficient de mult, faptul de a se târî mereu.
Cea mai mare parte a vieții ne-o petrecem
alergând. Iar în scurtele răgazuri de popas, suntem prea obosiți ca să ne putem
gândi încotro alergăm.
Visul și strădania sunt părinții oricărei
împliniri. Fără vis, împlinirea ne este doar un copil nedorit, aruncat de
sufletul omului și lăsat pe drumurile pustiite ale sorții. Fără strădanie,
rămâne simpla sămânță spulberată în zările speranței deșarte.
Fiecare astru are sclipirea lui. Dar omul
încă nu și-a regăsit-o pe a sa. Stelele au fost lăsate drept călăuză pentru
corăbieri; dar pământenii înca mai folosesc opaițul.
Timpul trece peste viața omului precum
norii pe bolta cerului. Numai că în urma lor străluceste Soarele, pe cand în
urma Timpului cel mai adesea rămâne umbra amintirilor și prea arareori
licărirea slabă a cate unei împliniri.
De ce schimbarea lumii se produce atât de
încet?
Pentru că avem mulți cercetători, dar
puțini descoperitori; pentru că avem mulți preoți, dar nici un Dumnezeu; pentru
că avem multe școli, dar puțină educație; pentru că avem nenumărate legi, dar
dreptatea nu mai sălășluiește printre noi; pentru că avem tot mai mulți copii
și tot mai puțini părinți; pentru că avem multă cunoaștere, dar prea puține
înțelegere; pentru că deși avem farmacii și spitale, suntem bolnavi; avem case
tot mai mari și familii tot mai mici; pentru că avem poduri peste munți și văi,
dar nici o punte peste prăpastiile din ființele noastre; pentru că trupurile
noastre sunt mai aproape ca niciodată, dar sufletele au înghețat în depărtari
nemărginite; pentru că ne luminăm orașele în miez de noapte, dar întunericul
s-a așternut peste conștiințele noastre însingurate.
Oamenii prezentului au ajuns precum vitele
de povară: poartă hamuri de aur și mănâncă din iesle argintate, atâta timp cât
trag la carul regelui; iar când nu mai au putere, sunt aruncate la fel ca și
cele mai netrebnice creaturi. Astăzi, hamurile și ieslea se numesc ambiții
sociale și, comform unora se numeste profit.
În loc de a urmării sensul vieții, noi
urmărim bunăstarea materială, iar afișarea ei ostentativă e singurul mod al
recunoașterii sociale. Rezultatul este o lume în care deșertăciunea se ia la
întrecere cu absurdul, iar lupta o câștigă întotdeauna, tragicul.
Am ales bunastarea pe credit și am pierdut
libertatea persoanei noastre, am pierdut libertatea țării noastre.
Absența sensului vieții duce la închiderea
omului într-un prezent rectiliniu, fără viitor, fără perspectivă care transformă
viața într-un interval de timp nedeterminat între doua date, a nașterii și a
sfârșitului.
Valul crizelor din zilele noastre sunt doar
consecințe ale crizei propriei noastre conștiințe.
Soluția se află în inimile și mințile
noastre și o vom găsi, atunci când vom refuza să mai fim scalvii unor iluzii
inutile.
Autor text: necunoscut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu