Soarele se aprinde peste
lanurile de grâu ce unduiesc la marginea drumului. Colbul drumului păstrează
amintirea pașilor mei. Pelerinajul meu nu este la o cetate sfântă, nu este la o
biserică, nu este la o sinagogă sau la un templu fără nume. Eu merg către OM.
Pelerinajul meu este către mine, mă caut în ceilalți. E poate ciudat să-ți
cauți fericirea, întrebându-i pe alții, dar vreau să găsesc omul fericit, să mă
învețe și pe mine să fiu la fel ca el.
Iată-l pe omul de la
marginea lanului. Trudește la seceriș.
- Om bun, fii milostiv și
răspunde-mi la o întrebare…
Omul se oprește, se
îndreaptă de mijloc și mă privește lung. Pantalonii ponosiți flutură ușor în
vântul amiezii, dezvăluind câteva găuri mici, pe care cămașa, prea scurtă, nu
reușește să le acopere.
- Întreabă, dacă dorești.
Îți voi răspunde, dacă doresc.
Privirea tristă face cât
o mie de răspunsuri. Totuși, privind la fața ridată, bronzată puternic, mi-e
jenă să renunț, așa că îl întreb:
- Ești fericit?
- Cu soarele care mă bate
în cap, cu munca de dimineața până noaptea, cu banii care nu-i am? Cum crezi că
sunt fericit? Ești idiot?
- Nu sunt decât… curios.
Mulțumesc pentru răspuns.
Îmi iau la revedere și cu
traista în spinare îmi văd de drum. După câteva ceasuri, zăresc pădurea și un
pârâu ce își face loc, spălând pietrele cu apa lui cristalină. La marginea
pârâului o casă mare, arătoasă, își dezvăluie formele impunătoare. Iarba tunsa
scurt și formele florilor, închipuite de un grădinar iscusit, îmbie la bucurie.
Aici voi găsi omul fericit, îmi spun în sinea mea.
- Om bun! Om bun,
deschide poarta! Am o întrebare să-ți pun!
- Ce vrei mă? Care îmi
tulburi liniștea? Se aude un glas ce se apropie.
- Un drumeț, cu o
întrebare. Spun eu, sprijinindu-mă de stâlpul porții.
- Intră!
Deschid poarta și pășesc
pe aleea pietruită, privind încântat la grădina minunată. Din neatentie,
piciorul meu calcă pe iarbă.
- Ce faci, omule? Îmi
strici grădina?
- Scuze… spun eu și îmi
ridic repede piciorul ce deranjase gingașele fire de iarbă.
- Ai idee cât de mult mă
chinui cu grădina asta? Tu vii aici să o plângărești? Ai sosit cu distrugerea?
Aduci Apocalipsa? Ești mesagerul Iadului?
- Scuze… iartă-ma, nu
vreau să deranjez.
- Ba asta faci! Ce vrei?
- Vreau să știu dacă ești
fericit. Ai o grădină minunată!
- Cum pot să fiu fericit,
când văd că animalele îmi dau roată? Cum pot fi fericit, atunci când apar
cârtițele și îmi distrug grădina? Cum pot fi fericit, când praful drumului se
așează peste gingașii mei trandafiri? Cum pot fi fericit, când nopțile pândesc
animalele ce vor să pătrundă la mine în grădină, cu unicul lor scop de a
distruge. Noapte de noapte stau cu pușca pe umăr. Asta numești tu, fericire?
- Este clar, am înțeles
necazul tău. Voi pleca acum și te las cu grădina ta…
- Du-te și vezi pe unde
calci!
Pașii mă duc departe de
omul supărat și de a lui grădină. Mă gândesc că nici măcar o grădină minunată
nu îți aduce fericirea. Păcat!
Înserarea se apropie
repede și eu mă opresc la un han de la marginea drumului. Sunt singurul
mușteriu.
Hangiul, cu gesturi
exersate de mii de ori, îmi pune în față lista de bucate și mă întreabă ce
doresc să mănânc, înainte de a merge la culcare.
- Îmi doresc o cană cu
vin rece, și mâncarea casei, spun eu cu gândul că mâncarea casei trebuie să fie
cel mai bun preparat al lui.
- Altceva? Mai doriti si
altceva?
- Sa schimbăm două vorbe,
dacă ai timp…
- Bineînțeles, spuneți…
- Ești fericit?
- Nu, am o nevastă urâtă
și o muncă neplăcută. În fiecare zi trebuie să zâmbesc și să slujesc toanele
oricărui dobitoc… Nu mă refer la tine, mă refer la toți ciudații care îmi calcă
pragul.
- Și…?
- Și… nimic! Doar sunt
sclavul tuturor. Ba mâncarea e prea rece, ba prea caldă, ori e berea proastă,
patul tare, sau mai știu și eu ce i se năzare fiecăruia.
Tac, zâmbesc și înghit în
sec, ca pentru asta sunt plătit. Eu insumi m-am făcut pe mine sclav. Asta e
pâinea mea de zi de zi. Cum pot fi fericit, când trăiesc această nenorocire, în
fiecare zi?
- Ai dreptate, spun eu
întristat.
Dimineața a venit repede
și m-a găsit pe drum. Dacă nu am găsit răspunsul, nu am zăbovit mai mult decât
era necesar. Acum m-am oprit lângă o casă dărăpănată. Știu că nu voi găsi
răspunsul aici, dar văd o droaie de copii în bătătură. Poate tatăl lor este
fericit. Poate copii sunt răspunsul la întrebarea mea.
- Ești fericit,
gospodare?, îl întreb pe omul ce părea a fi tatăl copiilor.
- Cum să fiu fericit?
Alerg de dimineața până seara, ca să am o bucată de pâine pe masă. Nu sunt
trist când rămân nemâncat, pentru că totul le-am dat copiilor. Sunt disperat
când nu le pot pune nimic pe masă. Crezi că e ușor să crești atâția copii, când
ești așa sărac ca mine?
- De ce ai făcut atâția
copii?
- Nu sunt un prost! Dacă
ar fi după mine, acum n-aș mai avea atâția, dar pe vremuri aveam mai mult
pământ. A trebuit să-l vând când a fost seceta cea mare. Nu aveam ce mânca.
Dacă tu cauți un om
fericit, atunci trebuie să te duci la unul bogat, nu-l căuta acolo unde sărăcia
își înfige colții.
Iată, deci, că bănuiala
mea se adeverește. Acolo unde este sărăcie nu există fericire, o voi căuta la
cei bogați.
Au trecut trei zile de la
acestă întâmplare și eu merg în continuare, întrebând unde îl pot găsi pe cel
mai bogat om din aceste ținuturi. Mi se spune că e regele acestor locuri și
locuiește într-un mare palat.
Cu multă trudă reușesc să
găsesc palatul măritului rege și mi se permite să vorbesc cu el.
Sălile nenumărate, pline
cu tablouri, statui, oglinzi, mi se deschid în fața ochilor. Vitraliile
minunate de la ferestre lasă lumina jucăușă a soarelui să mângâie podelele de
marmură, iar bloțile aurite vrăjesc privirea. Niciodată nu am văzut mai multe
opere de artă, mai multă opuleță si bogăție.
Sunt condus în sala
tronului, unde îl văd pe rege cum își mângâie câinele de vânătoare.
Îngenunchez și mă ridic,
când mi se permite.
- Străine, am auzit că
vii de departe.
- Da, măria-ta!
- Ce cauți?
- Fericirea.
- Și ai găsit-o?
- Nu! Am căutat-o peste
tot. Nu am dat de ea.
- Ha, ha!
- Am venit să vă întreb
dacă sunteți fericit.
- Nu am cum să fiu
fericit! Toată lumea vrea averea și poziția mea. De zeci de ori a trebuit să-mi
omor dușmanii care complotau împotriva mea. Eu nu am copii și sunt foarte
nefericit. Zi de zi, la fiecare masă mă gândesc că pot fi otrăvit. Nopțile,
aștept asasinul care a trecut de oamenii mei… Cum pot fi eu fericit?
- Speram și eu că voi
găsi fericirea, aici.
- Te-ai înșelat, spune
regele, făcându-mi semn că pot pleca.
Fac câțiva pași și îi aud
vocea din spate.
- Dacă găsești fericirea,
salut-o din partea mea și spune-i să mai treacă și pe aici. Ha… ha..
Nu mai am unde să o caut.
Voi lua un vapor care mă va duce direct acasă, în portul în care locuiesc.
Drumul meu lung pe uscat a fost fără succes.
De șapte zile suntem pe
mare și am remarcat un om care șade cât este ziua de lungă privind în zare.
Mă așez lângă el. Nu spun
nimic. Caut să văd la ce se uită. Privesc și eu în zare. Nu e nimic deosebit.
- Bună ziua, la ce te
uiți?
- Ssst… liniște. spune el
cu glas șoptit.
Tac și privesc în
continuare. În față e marea, soarele, norii și evident, valurile. Ochii se
concentrează asupra orizontului. Să fie oare ceva interesant, acolo ?
Nu găsesc nimic. Mă uit
din nou la el. Are ochii căprui și părul bălai îi flutură în bătaia vântului.
Hainele ponosite nu reușesc să inspire milă. Este mândru, are spatele lat și
stă ca un rege. Sunt prea multe contraste aici. Un om ce nu se potrivește
niciunui șablon. Oare la ce se gândește.
- Vreau să…
Vorbele mi se opresc,
când simt strânsoarea mâinii lui. Ce pot să fac? Îl voi lăsa în pace. Dau să mă
ridic, dar mâna lui mă oprește.
- Stai…, îmi spune el.
Să mi se fi părut? A fost
glasul lui sau murmurul mării? Oricum, este clar că dorește să rămân.
Stau și aștept. Știu că
nu trebuie să-l grăbesc. Încet, încet, liniștea mării mă cuprinde. Muzica și
ritmul valurilor mă copleșesc. Soarele se apropie de asfințit și își trimite
razele magice de lumină, printr-un grup de nori.
Mă pierd în această
liniște și simt cum sufletul meu este fericit. Nu mai vreau nimic, tot
zbuciumul și toată căutarea mi-au adus aceste clipe minunate. Totul e atât de
simplu.
- Acum ai înțeles, îmi
spune glasul omului de alături.
- Da.
El se ridică și pleacă.
Îmi zâmbește peste umăr.
În mod ciudat, chiar dacă
vasul nostru este cât o coajă de nucă, chiar dacă am mai călătorit încă șapte
zile, nu l-am mai văzut niciodată.
I-am întrebat și pe
ceilalți pasageri.
Nimeni nu își amintea de
omul care privea în zare. Nimeni nu îl văzuse, iar căpitanul se jura că nu a
avut niciodată un asemenea pasager.
Autor: Razvan
De acelasi autor – Trepte spre Cer
http://filedelumina.ro/De acelasi autor – Trepte spre Cer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu