Dacă alături de tine
nu e nimeni, înseamnă că a sosit timpul să faci cunoştinţă cu tine însuti.
Unii vor să scape de singurătate ori să înveţe să se lupte cu ea, să îi
facă faţă, deoarece singurătatea este „insuportabilă, întunecată, apăsătoare,
tristă şi fără ieşire" (aşa descriu mulţi singurătatea la seminariile
psihologice).
Alţii, în schimb, se consolează cu iluzia că se pot obişnui cu asta - dar
cu durerea nu te poţi obişnui, mai ales dacă ceva „zgândăre" în mod
periodic trauma, fiindcă acesta este un lucru foarte chinuitor. Trebuie
observat că aici este vorba, în mod specific, despre situaţiile când omul
suferă din cauza singurătăţii, fiindcă suferinţa nu este singura reacţie
posibilă în faţa singurătăţii.
Omul are, în schimb, diverse mecanisme de apărare şi, ca să nu fie
devastat, începe în mod inconştient să construiască un întreg sistem de
protecţii. Din păcate, câteodată omul percepe aceste protecţii ca pe ceva
normal, adică încetează să simtă că ceva nu e în regulă cu el. Din toată
informaţia care ajunge la el, alege ceea ce-i justifică starea, şi pentru el
asta devine baza „normalităţii" („aşa şi trebuie, e corect aşa").
Rezultă de aici un cerc vicios: durerea neconştientizată pe care o provoacă
singurătatea duce la folosirea unor mecanisme de protecţie, iar mecanismele
respective sporesc singurătatea şi mai mult.
Psihologii au descris numeroase şi variate mecanisme de apărare, dintre
care unele se întâlnesc mai frecvent, altele mai rar. Una dintre
caracteristicile importante ale acestor procese inconştiente este cea că ele
protejează personalitatea de influenţele negative, protejează de trăirile
dureroase, dar totodată îl împiedică pe om să conştientizeze situaţia reală, să
caute o ieşire din ea. De aceea, este de dorit să învăţăm să ne dăm seama când
acţionează înaintea momentului când consecinţele „apărării" prin ele devin
deja distructive.
De exemplu, unul dintre mecanismele răspândite e raţionalizarea. Acest
termen psihologic descrie situaţia când din toată situaţia sau informaţia reală
e selectată în mod inconştient doar acea parte şi sunt trase doar acele
concluzii care pot preveni pierderea respectului de sine şi justifica propriul
comportament incorect sau greşelile persoanelor care sunt importante pentru
omul respectiv. Astfel, mamele, apărându-şi copiii, adeseori le dau exemplu de
raţionalizare: „Ce tot spuneţi? Băiatul meu nu este nesociabil şi nu e paria!
Este foarte bun şi prietenos, pur şi simplu este înconjurat de copii cu care
n-are ce discuta/învăţătoarea i-a «montat» pe copii împotriva lui/în clasa lui
toţi sunt nişte bătăuşi şi huligani/nu s-a adaptat încă la colectiv." Nici
unui părinte nu-i face plăcere să afle că nimeni nu vrea să fie prieten cu
odrasla lui. Nu toţi sunt gata să accepte un asemenea lucru, căci dacă vor fi
de acord că această problemă există vor fi nevoiţi să o rezolve şi reputaţia
lor poate avea de suferit („copilul unor părinţi buni, care procedea-ză cum
trebuie, nu poate să fie paria"). Ei bine, tocmai atunci „vine în
ajutor" raţionalizarea - şi nu-i deloc de mirare că un om care a crescut
cu astfel de exemple este un virtuoz în ce priveşte arta autojustificării.
Benjamin Franklin observa: „Este atât de comod să fii făptură raţională! Asta
îţi dă posibilitatea de a găsi ori inventa pretexte pentru orice ai de gând să
faci."
Un mecanism de apărare nu mai puţin cunoscut este proiecţia: omul le
atribuie altora trăsăturile pe care nu le recunoaşte sau nu le acceptă la el
însuşi. Datorită acestui mecanism inconştient, toate sentimentele negative
legate de manifestarea acestor trăsături sunt îndreptate nu asupra propriei
persoane, ci asupra altora. Astfel, un tânăr psiholog, discutându-l cu nişte
tovarăşi de breaslă pe un fost coleg de facultate, se indigna cumplit: „Cum
poate să-i judece aşa pe oameni?! Doar este psiholog! Eu nu aş face niciodată
aşa ceva" - şi s-a simţit jignit atunci când ceilalţi psihologi i-au atras
atenţia că el însuşi se ocupă chiar în acel moment cu judecarea altcuiva. Dacă
ar fi recunoscut că n-are dreptate, asta, pe de o parte, i-ar fi zdruncinat
imaginea întrucâtva idealizată a propriului „Eu", dar pe de alta ar fi
fost o şansă ca el să se schimbe. Eroul nostru a ales însă o altă cale: cea de
a-şi păstra iluzia cu privire la propria infailibilitate şi i-a învinuit pe
toţi că nu-l tratează cu obiectivitate. Din păcate, pentru mulţi această
alegere („eu am întotdeauna dreptate şi sunt întotdeauna bun, iar ceilalţi sunt
răi şi greşesc mereu") poate duce la deteriorarea treptată a relaţiilor cu
ceilalţi şi, în cele din urmă, la singurătate. Dimpotrivă, renunţarea la
idealizarea de sine şi la deprecierea celorlalţi poate deveni primul pas pe
calea dezvoltării de sine şi a dezvoltării relaţiilor sale.
Totuşi, rămânând singur, omul nu-şi resimte totdeauna singurătatea ca pe o
suferinţă. Totul depinde de atitudinea pe care o are faţă de starea aceasta:
poate nu numai să se chinuie, să se teamă, să se lupte, să evite, ci şi să
perceapă singurătatea ca pe o şansă de a înţelege anumite lucruri despre sine
însuşi sau ca pe o pauză temporară, ca pe un respiro când poate să privească în
jur şi să-şi răspundă la întrebările: „încotro merg, cu icine merg, este
necesar, este interesant pentru mine ceea ce fac?" Ca atunci când cineva
goneşte cu maşina pe o autostradă, totul trece pe lângă el ca fulgerul, a
obosit şi nu-şi mai dă seama încotro merge, dar, deodată, a tras pe dreapta şi
s-a oprit ca să verifice traseul său după hartă, să pună ceva în gură, poate
chiar să doarmă puţin, dacă trebuie, să-şi revină. în calea vieţii, asemenea
opriri sunt câteodată pur şi simplu indispensabile - dar cât de dificil este să
te smulgi din agitaţia şi din vârtejul vieţii de zi cu zi!
Oamenii nu îşi dau seama întotdeauna de adevăratele motivaţii ale
acţiunilor lor, şi dacă îşi dau seama, nu mereu le pot recunoaşte şi accepta -
dar tocmai în asta constă sarcina care stă în faţa personalităţii: a
conştientiza şi a recunoaşte propriile gânduri, acţiuni, necesităţi, atitudini
şi sentimente (inclusiv singurătatea), de a-şi asuma responsabilitatea pentru
ele. Pe deasupra, trebuie să te îngrijeşti singur de creerea unor condiţii care
să-ţi ofere într-o măsură suficientă resursele de care ai nevoie pentru a te
dezvolta.
Mai bine e să începi de la lucrurile cele mai evidente şi aparent simple:
să-ţi asiguri o bună condiţie fizică. Atunci când contactul cu propriul corp
este refăcut şi starea de bine devine pentru tine ceva normal apar forţe pentru
a face lumină în propriile necesităţi psihologice, a-ţi cunoaşte sfera
emoţională, a încerca să îţi dai seama de adevăratele motivaţii ale diverselor
tale gesturi şi atitudini. Şi toate acestea nu sunt deloc egoism! Egoismul este
trăitul pe socoteala altora, aruncarea răspunderii tale pe umerii lor,
aşteptarea că cineva este obligat să te scape de singurătate - „să te facă
fericit".
Cunoaşterea de sine cere timp şi atenţie. Pe calea ei te poţi izbi de
descoperiri neplăcute, de durerea traumelor psihologice suferite, de ranchiuni,
de vinovăţia pe care nu o conştientizai până atunci. De regulă, tocmai
presimţirea revelaţiilor dureroase de acest fel, teama că se va dezamăgi
definitiv de sine însuşi, îl împiedică pe om să purceadă la această călătorie
fascinantă către sine însuşi, cel autentic - dar cel care nu s-a speriat de
greutăţi va descoperi într-un minunat moment că simte linişte, confort şi
interes atunci când este singur cu sine însuşi.
Despre felul cum putem învăţa să ne abordăm singurătatea în mod constructiv
vom vorbi mai amănunţit în a treia parte a cărţii.
Singuratatea, Olga Krasnikova; Editura Sophia
