Povestea sufletelor pereche si "ce ar fi fost daca..?"

<Este bine ca fiecare sa pretuiasca de fiecare data cel mai mic si neinsemnat moment,pentru ca va veni ziua in care regretele vor fi tardive,chiar daca se spune ca “niciodata nu este prea tarziu..”>

A fost odata ca niciodata..

Au fost minute,ore,zile,luni,ani…mult timp si doua inimi mici,doua inimi goale,doua inimi avide de iubire..Doi oameni ce au oprit timpul in loc pentru a-si construi o lume a lor,o lume ferita de ochii celorlalti,o lume ascunsa,o lume invizibila pentru restul...Erau doar ei impreuna cu zambetele,fiorii,fluturii,emotiile si visurile lor...S-au agatat cu disperare unul de sufletul altuia,si-au infipt degetele adanc in miezul lor moale,speriati de moarte la gandul ca ar putea sa se piarda,iar odata cu celalalt sa-si piarda unica si marea iubire a vietii.Zi de zi..zi dupa zi..zile intregi au respirat si au existat unul prin altul si unul pentru altul…Din doua jumatati incomplete,din doi oameni abatuti devenisera un singur intreg fericit si implinit…Fiecare adusese odata cu venirea sa in viata celuilalt exact ceea ce acesta avea nevoie:.ea capatase stralucire si frumusete,.el forta si incredere...Erau doua fiinte fericite ce aflasera in sfarsit ce inseamna sa iubesti si sa primesti si mai multa iubire in schimb…Si-au deschis larg portile sufletelor iar pe acolo au navalit toate secretele pe care nu indraznisera sa le spuna nimanui altcuiva,ganduri neimpartasite pana atunci si ascunse-n colturi de inimi,ganduri care-I faceau sa fie doi necunoscuti ce se stiau mai bine decat oricine altcineva…

Si timpul trecea,povestea curgea,iubirea inca exista…dar cumva,nu se stie cum,undeva aparuse o fisura...caldura incepuse sa se domoleasca,fiorul se stingea precum un foc in care uitasera sa mai arunce lemne,zambetul era din ce in ce mai rar,iar lacrimile din ce in ce mai dese…Intr-o zi…intr-o zi si-au dat seama ca aceea-I ultima lor zi impreuna…s-au privit cu ochi goi si straini,neindraznind sa faca pasul pentru a-l cuprinde pe celalalt in brate…S-au rotit incet pe calcaie si s-au departat,ducandu-se fiecare la viata lui…fiecare la durerea lui…Niciunul insa nu s-a intors pentru a alerga dupa celalalt,si-au vazut de drum incetisor,incet de tot,atat de incet incat niciunul n-ar fi fost greu de ajuns din urma…si poate cuprins in brate spunandu-i-se “Nu pleca…!”

Insa totul se sfarsise…firul se rupsese…povestea se terminase…

Fusesera doar la un varf de deget unul de altul dar se pierdusera inainte de a se atinge cu adevarat…Si astfel au ramas cu amintirile,fiecare cu fantoma celuilalt care-I va bantui toata viata prin suflet,dar cel mai rau…cel mai rau e chinul…chinul de a nu putea raspunde la intrebarea: “ce ar fi fost daca…?”

Sfarsit.

Sursa:www.facebook.com/pages/Ladybug/