Dialogurile rezolva neintelegerile dintre
noi. Fie ele marunte, fie grele, acute sau persistente. Dojenile, certurile,
reprosurile, explicatiile dor. Insa tacerile sfasie.
Inca nu
stiu sa fac fata tacerilor. Inca nu am invatat sa trec usor sau mai usor peste
scrisorile fara raspuns, peste indoielile nespulberate, peste plansul
neimpartasit, ascuns bine dupa masca mincinoasa a nepasarii. Cateodata a
voiosiei autoimpuse.
Inca vreau
explicatii. Vrea sa stiu. Am nevoie de certitudini. Ca de aer curat, ca de
izbaviri nesperate. Nu conteaza cat de greu de suportat sunt raspunsurile pe
care le caut, pe care le astept, pe care chiar le cersesc cateodata. Vreau sa
am sansa unei destainuiri, motivul invocat al indepartarilor, sa gasesc sursa
tristetilor si abandonurilor, deznodamantul motivat al iubirilor, ca sa ma pot
vindeca, ca sa pot intelege, dar mai ales ca sa pot ierta sau sa ma iert pe
mine insami. Sa pot merge mai departe fara povara imensa a necunoscutului.
Tacerea
ma sfasie brutal. Imi bantuie noptile cu prea multe ganduri carora nu pot sa le
fac fata. Valul lasat peste fapte si vorbe ma impiedica sa vad adevarul. Ma
face sa compun prea multe scenarii fara rost, cu algoritmi complicati si cu
ecuatii nesfarsite a caror rezolvare nu o intrevad aproape niciodata de una
singura, fara feed-back-ul asteptat. Solutiile pe care le intuiesc ma coplesesc
si ma sperie prin numar, prin posibilitati nesfarsite de interpretare sau
reinterpretare. Necunoscutele ma incoltesc din toate partile, ma imping nemilos
sa retraiesc totul inca o data si sa recompun trecutul ca si cum ar fi prezent,
chiar si viitor.
Nu
stiu, nu pot sa inteleg tacerea. Nu imi e de ajuns sa ma agat de priviri, de
gesturi, de sperante, de rutina. Eu nu pot pleca mai departe fara linistea pe
care doar adevarata fata a adevarului mi-o poate garanta. De ce? De ce
acum? De unde? Intrebari
simple, cu care parca ne-am nascut pe buze dar pe care le rostesc din ce in ce
mai greu, asteptand in zadar sa se subinteleaga setea uriasa de a sorbi un
raspuns, de a mi se invoca un motiv. Vreau sa am sansa – chiar de e una singura
si ultima – sa ma apar sau sa ma acuz, caci pana si condamnatul la moarte are
sansa unei ultime dorinte.
Tacerea
e fuga. Tacerea e mai mult decat spatele intors ostentativ. Tacerea e
condamnare pe viata la intrebari care nu se vor sterge nicicand. Tacerea nu are
nimic de a face cu adevarul, cu speranta, cu omul. Tacerea premeditata e
lovitura fatala care ucide incet, dar sigur, condamnandu-ne pe viata sa
rascolim cenusa unui foc la care odata ne-am incalzit impreuna inimile, vorbind
…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu