"M-am gândit, nu-mi fac iluzii, te iubesc, dar n-am
încredere în tine. Pentru că ceea ce trăim noi nu e real, înseamnă că e un joc.
Pentru că e un joc, trebuie şi reguli. Nu vreau să te mai văd la
Paris... Când sunt cu tine vreau să pot să-ţi dau mâna pe stradă şi să te sărut
în restaurante... Nu mai am vârsta să mă joc de-a prinselea. Deci o să ne vedem
în alte ţări... Nu căuta să mă chemi sau să afli unde sunt... am să fac ca tine,
să-mi trăiesc viaţa, iubindu-te mult, dar de la distanţă... Ce am de pierdut la
urma urmei? Un bărbat laş? Şi de câştigat? Plăcerea de a dormi în braţele tale
câteodată... m-am gândit, vreau să încerc. Nu ai de ales.
Am avut ce am vrut. Nu reuşeam să te
părăsesc. Nu pot să-mi petrec viaţa aşteptându-te, dar... Nimic. Trebuia să aud
cuvintele astea două. Trebuia să-ţi văd laşitatea. S-o pipăi cu degetele mele,
înţelegi?... Nu te mişca! Acum trebuie să plec. Sunt atât de obosită...
Pierre... Eu... nu mai pot.
Caută fericirea
personală şi vei avea ce să împărtăşeşti şi celor din jur.
Oamenii de
rea-credinţă sunt foarte pricepuţi în a găsi pretexte.
Fericirea
fusese la doi paşi şi o lăsasem să treacă doar ca să nu-mi complic existenţa.
Ar fi fost atât de simplu, totuşi. N-ar fi trebuit decât să întind mâna. Restul
s-ar fi aranjat într-un fel sau altul. Până la urmă totul se aranjează când
eşti fericit, nu crezi?
Mă fascina... Aş fi
vrut ca lumea să se oprească din mersul ei. Ca noaptea să nu se mai sfârşească.
Nu mai voiam s-o părăsesc. Niciodată. Voiam să rămân prăbuşit în fotoliul ăla
şi s-o ascult pănâ la sfârşitul lumii povestindu-şi viaţa. Voiam imposibilul. Fără
să ştiu, inauguram însăşi esenţa poveştii noastre... ore suspendate, ireale,
imposibil de reţinut, de îndiguit. Şi de savurat.
O iubeam pe această femeie. O iubeam pe această Mathilde.
Iubeam sunetul vocii ei, umorul ei, râsul ei, felul cum vedea lumea, acel soi
de fatalism al oamenilor care s-au vânturat mult. Iubeam râsul ei, curiozitatea
ei, discreţie ei, coloana vertebrală, şoldurile uşor reliefate, tăcerile,
blândeţea ei şi... tot restul. Totul... Totul. Mă rugam să nu poată trăi fără
mine. Nu mă gândeam la consecinţele poveştii noastre. Descoperisem că viaţa e
mult mai veselă dacă eşti fericit.
Aveam
aproape cincizeci de ani şi mă socoteam bătrân. Credeam că era sfârşitul
drumului. Un sfârşit luminos... Îmi spuneam:"Să nu forţăm lucrurile, e aşa
de tânără, ea o să plece prima", şi de fiecare dată când o regăseam eram
încântat, dar şi surprins. Cum? Mai e aici? De ce oare? Nu vedeam deloc ce
găsea ea plăcut la mine şi-mi spuneam:"De ce atâta harababură, de vreme ce
mă va părăsi?" Era obligatoriu, era fatal. Nu exista nici un motiv ca ea
să mai vină şi data viitoare, nici un motiv... Până la urmă, ajungeam chiar să
sper că n-o să mai vină.
Eu cred că ne
potrivim... Îmi place să fiu cu tine pentru că nu mă plictisesc niciodată. Nici
când nu ne vorbim, nici când nu ne atingem, nici când nu suntem în aceeaşi
încăpere, nu mă plictisesc. Nu
mă plictisesc niciodată. Cred că e pentru că am încredere în tine, am încredere
în gândurile tale. Pricepi tu asta? Tot ce văd şi tot ce nu văd la tine
îmi place. Totuşi, îţi cunosc defectele. Dar tocmai asta e, am impresia că
defectele tale se potrivesc cu calităţile mele. Nu ne temem de aceleaşi
lucruri. Chiar şi demonii noştrii se potrivesc! Tu, tu preţuieşti mai mult
decât arăţi, şi eu, eu sunt opusul. Am nevoie de privirea ta ca să am un pic mai multă...
substanţă.
Am iubit-o mai mult decât orice pe lume.
Mai mult decât orice... Nu ştiam că se poate iubi atât. În sfârşit, eu, în
orice caz, credeam că nu sunt... programat să iubesc în felul ăsta. Declaraţiile,
insomniile, ravagiile pasiunii, toate astea erau bune pentru alţii. De altfel,
chiar şi numai auzul cuvântului pasiune mă făcea să râd. Pasiunea, pasiunea! O
plasam undeva între hipnoză şi superstiţie... Era aproape un cuvânt de ruşine
în gura mea. Şi pe urmă, povestea s-a întors împotriva mea când mă aşteptam mai
puţtin. Eu... Eu am iubit o femeie. M-am îndrăgostit aşa, ca atunci când faci o
boală. Fără să vreau, fără să cred, împotriva voinţei mele şi fără putinţă să
mă apăr după aceea..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu